„Voi strica jitniţele mele şi mai mari le voi zidi”

Evanghelia Duminicii a XVI-a după Rusalii (Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina) Luca 12, 16-21

16. Şi le-a spus lor această pildă, zicând: Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina.

17. Şi el cugeta în sine, zicând: Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele?

18. Şi a zis: Aceasta voi face: Voi strica jitniţele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele;

19. Şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te.

20. Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?

21. Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu.

Ascultăm Evanghelia, la fiecare Sfântă Liturghie, şi de fiecare dată cuvântul izvodeşte un ecou tot mai puternic în inima noastră. De ce se întâmplă asta? Pentru că, pe de o parte este cuvânt dumnezeiesc, cuvânt de viaţă, iar pe de altă parte trăirea şi viaţa noastră se înnoiesc permanent, dobândind „o inimă vie, dornică de adevăr şi de mântuire” - după spusa unui mare predicator român. Ca de fiecare dată, suntem chemaţi „să luăm aminte” la una din minunatele pilde rostite de Mântuitorul Hristos.

Omul bogat şi gândurile sale

Un om oarecare vine la Hristos şi Îi cere să-l facă pe fratele lui să împartă moştenirea cu el. Mântuitorul însă îi răspunde: „Omule, cine M-a pus pe Mine judecător sau împărţitor peste voi? Şi a zis către ei: Vedeţi şi păziţi-vă de toată lăcomia, căci viaţa cuiva nu stă în prisosul bogăţiilor sale” (Luca 12, 13-15). Ca o întărire şi o ilustrare a cuvântului Său, Mântuitorul rosteşte Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina.

Mulţi ar putea gândi astfel: oare cum să mă privească pe mine cuvântul lui Hristos, când eu nu sunt bogat, când ştiu că nu bogăţia este ceea ce mă „copleşeşte”? Totuşi, înţelegem că aici este vorba de ceva mai mult, care ne priveşte pe toţi, anume importanţa gândurilor, a cugetelor noastre.

Observăm că, în toată frământarea sa, omul Evangheliei noastre este singur, nu înalţă gândul său la Dumnezeu, nu cere nimănui ajutorul şi nu caută sfatul celor din jur. Într-adevăr, el nu împărtăşeşte nimănui planurile sale, ci gândeşte întru sine, doar pentru sine: „Aceasta voi face: «Voi strica jitniţele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele; Şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te»”. Nu ne este greu să urmărim toate accentele egocentrice: „sufletul meu”, „hambarele mele”, „bunătăţile mele”.

Pentru ca pământul să dea rod bogat, este nevoie de strălucirea soarelui, de ploi timpurii, dar şi de ploi târzii. Toate acestea ţin de minunata purtare de grijă a lui Dumnezeu, căci „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus sunt, pogorându-se de la Tine, Părintele luminilor”. S-ar fi cuvenit ca acest om să aducă mulţumire lui Dumnezeu pentru belşugul pământului şi, cu inimă bună şi fără părere de rău, să dea şi celor lipsiţi. El s-a purtat ca şi cum nu ar exista Dumnezeu, şi nici oameni în jur. Să luăm aminte: bogatul nu tăgăduieşte prin cuvânt existenţa lui Dumnezeu, însă atitudinea lui, gândul tainic al inimii sale nu ţineau seama de Dumnezeu şi de oameni.

Numai în Evanghelia după Luca aflăm şi o altă pildă despre bogăţie şi relatarea întâlnirii Mântuitorului cu Zaheu, mai-marele vameşilor. De ce oare? Pentru că Sfântul Luca scria Evanghelia pentru un om bogat, Teofil, un nobil roman, care avea să se convertească la creştinism. În toată mărturia vie despre Hristos, Mântuitorul lumii, Sfântul Luca pune în evidenţă şi responsabilitatea celor înstăriţi, faţă de chemarea lui Dumnezeu, pentru ca Teofil şi alţii de condiţia lui să se apropie şi să-L primească pe Hristos, ca pe Darul care întrece orice bogăţie.

Omul este ceea ce rămâne după judecata lui Dumnezeu

Încă un lucru esenţial, pe care îl surprindem în fragmentul evanghelic de astăzi: Dumnezeu cunoaşte adâncul tainic al sufletului nostru, nefiind gând al omului pe care Dumnezeu să nu-l descopere. Stă scris în Evanghelie: „Omul cel bun, din vistieria cea bună a inimii sale scoate cele bune, iar omul cel rău, din vistieria cea rea a inimii sale scoate cele rele” (Luca 6, 44-45).

În logica egoistă a bogatului nu are loc mulţumirea adusă Celui care pe toate le ţine cu puterea Sa, nu încape comuniunea cu ceilalţi, gândul că va fi fost cu siguranţă cineva care să aibă nevoie de sprijin şi ajutor din prisosul lui.

Omul, spunea părintele Rafail Noica într-o conferinţă, este ceea ce rămâne după judecata lui Dumnezeu. Aşadar, aparenţa, toate impresiile de sine, imaginea la care mulţi au lucrat din greu, toate acestea nu spun nimic esenţial despre om şi nu vor putea sta înaintea lui Dumnezeu.

Viaţa noastră este în mâinile lui Dumnezeu

Dezechilibrul lumii de astăzi, sub toate aspectele, îşi are început tocmai în această cumplită lipsă: omul îşi doreşte să trăiască făcând abstracţie de Dumnezeu şi de lucrarea Sa în lume şi nu înţelege că această năzuinţă creează o sfâşiere în viaţa lui şi în trupul lumii.

În vremea noastră, fiecare caută proeminenţă în sfera cetăţii, indiferent de domeniul său. Nădejdea noastră caută să se ancoreze „pentru mulţi ani”, dar nu pentru veşnicie, încetând a mai fi „plină de nemurire”, ca şi nădejdea drepţilor odinioară (Înţ. Sol. 3, 1-4). Vâltoarea este puternică, iar atunci când ni se cere răspuns, de cele mai multe ori „sistemul” este de vină... Căutând cu înfrigurare să ne asigurăm existenţa, în timp ce unele „hambare” se strică şi se măresc, sufletele se închid şi se întunecă, neavând lumina lui Dumnezeu şi dragostea pentru ceilalţi. Ne lipseşte adeseori simţirea celorlalţi, intuirea şi grija pentru problemele lor. Nu ne lipsesc cuvintele, nici exemplele, ci o lucrare mai hotărâtă şi sinceră.

Îmi răsună în minte un slogan al unei grădiniţe de copii, la care merg poate şi copii de-ai noştri: „Vom face din ei lideri!”. Iată spiritul vremii şi perspectiva unei noi generaţii. Oare ce vom face? Ce gând se naşte în sufletul nostru?

Cu cât suntem mai aproape de Dumnezeu, cu atât vom fi mai aproape şi de semenii noştri. Pe cât ne depărtăm de Dumnezeu, pe atât ne depărtăm şi de ei.

În mintea omului necredincios nu încape gândul la împărăţia cerească

„Nebune!”, îi spune Dumnezeu bogatului. Greu cuvânt, pe care îl întâlnim de puţine ori în Scriptură. Aşa citim în cartea Psalmilor: „Zis-a cel nebun în inima sa: «Nu este Dumnezeu»” (Psalmi 13, 1 şi 52, 1). Pentru bogatul din pildă, bogăţiile deveniseră dumnezeul lui. Strigarea Domnului caută să adune sufletul din amăgirea că totul se poate consuma aici şi acum. Nebune, nu confunda materia cu ceea ce Dumnezeu a dăruit omului! Cum poţi să-ţi hrăneşti sufletul cu mâncare şi băutură, când el se împlineşte prin înălţarea la Dumnezeu? Lungimea vieţii pământeşti şi bunăstarea ei nu vin din multa avuţie, ci din binecuvântarea lui Dumnezeu, fără de Care nimic nu se plineşte din cele de sub soare. Ştiind că împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul omului (Luca 17, 21), miza apare evidentă pentru fiecare: „Ce i-ar folosi omului de-ar dobândi lumea, dacă îşi pierde sufletul? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Marcu 8, 36-37).

„Toate făpturile se mişcă - ne spune Sfântul Calist, patriarhul Constantinopolului şi ucenic al Sfântului Grigorie Sinaitul - dar fiecare cu o anumită măsură; numai mintea omului se mişcă fără de hotar, cuprinzând întreaga lume, trecând dincolo de marginile ei, până la Dumnezeu”.

Îmbogăţirea în Dumnezeu

Către sfârşitul pildei, Mântuitorul înfăţişează două imagini contrastante: cei care îşi adună comori sieşi şi cei care se îmbogăţesc în Dumnezeu.

Cum să ne îmbogăţim în Dumnezeu? Primind şi înmulţind darurile Duhului Sfânt: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, credinţa, blândeţea, facerea de bine. Avându-le pe acestea, Îl avem şi pe Dumnezeu în sufletele noastre.

„Doamne, învredniceşte-mă să stric tot ce e rău în hambarul inimii mele; să-l golesc, să-l curăţ şi să-l fac vrednic a primi bunătăţile Tale, pe care să le împart şi cu cei care suferă. Aşa, Doamne, dă-mi să umplu jitniţa făpturii mele, inima mea!” (părintele Galeriu).