Biblia - verset cu verset: „Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne! Toate întru înţelepciune le-ai făcut!“

Facerea 1, 31: „Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a şasea.“

Primul capitol din Cartea Facerii, care se încheie prin versetul de mai sus, este dedicat în întregime celor şase zile ale creaţiei. În acest capitol ni se descrie întreaga zidire a omenirii, urmând ca în capitolul următor autorul biblic să expună pe larg crearea omului, descrisă într-un mod ceva mai amănunţit. Analizând cele două capitole, unii critici raţionalişti au căzut într-o greşeală elementară, considerând că cele două capitole ar aparţine unor autor diferiţi, fapt neacceptat niciodată de către Biserică, dealtfel, între cele două părţi, neexistând nici un fel de contradicţie.

În acest ultim verset al primului capitol din Cartea Facerii, este subliniată din nou armonia şi perfecţiunea celor create, fapt întâlnit şi la sfârşitul zilelor anterioare ale creaţiei, „pentru că orice făptură a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumire“ după cum spune Sfântul Apostol Pavel (I Tim 4, 4). Din fire, toate cele create de Dumnezeu au fost bune, iar „cel ce nu rămâne de dragul simţirii la figurile lucrurilor văzute, ci caută cu mintea raţiunile lor, ca tipuri ale realităţilor inteligibile, sau contemplă raţiunile făpturilor sensibile, învaţă că nimic din cele văzute nu este necurat. Căci toate sunt bune foarte prin fire“ spune Sfântul Maxim Mărturisitorul (în Filocalia 3).

Despre „creaţia continuă“

Şi în acest verset aflăm că Dumnezeu este creatorul lumii - asupra căreia „a privit... şi iată erau bune foarte“ -, lucru întâlnit în multe pasaje din Sfânta Scriptură: „Cel care trăieşte în veac a zidit toate deobşte“ (Sirah 18, 1), iar proorocul David, în Psalmii săi, aduce slavă lui Dumnezeu şi înţelepciunii Sale de creator: „Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne! Toate întru înţelepciune le-ai făcut!“ (Ps. 103, 26).

Dumnezeu a creat lumea din nimic, după cum spune referatul biblic, verbul bara în ebraică (a crea), care arată activitatea lui Dumnezeu în raport cu lumea, însemnând aducerea a ceva de la nefiinţă la existenţă. Biserica, prin Simbolul de credinţă sau Crezul, mărturiseşte însuşirea dumnezeirii de Creator al „cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute“. Esenţial este faptul că opera lui Dumnezeu nu i-a sfârşit odată cu ultima făptură creată, ci Dumnezeu poartă de grijă permanent faţă de întreaga creaţie. În această ordine de idei, unii teologi au numit purtarea de grijă faţă de creaţie, sau pronia divină, o „creaţie continuă“. Dumnezeu a lucrat în trecut, lucrează în prezent şi va lucra şi în viitor, pentru ca lumea creată de El, păstrându-şi identitatea, să parcurgă în timp o ascensiune continuă spre ţinta ei finală. Această ideea o întâlnim foarte frumos exprimată în Psalmul 103 al lui David - de care am amintit anterior - în versetele 27-31: „Umplutu-s-a pământul de zidirea Ta. Marea aceasta este mare şi largă; acolo se găsesc târâtoare, cărora nu este număr, vietăţi mici şi mari. Acolo corăbiile umblă; balaurul acesta pe care l-ai zidit, ca să se joace în ea. Toate către Tine aşteaptă ca să le dai lor hrană la bună vreme. Dându-le Tu lor, vor aduna, deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătăţi; Dar întorcându-ţi Tu faţa Ta, se vor tulbura; lua-vei duhul lor şi se vor sfârşi şi în ţărână se vor întoarce. Trimite-vei duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului“.