Biblia - verset cu verset: „Uitându-ne la semnul ce ne-a dat, să nu mai avem nici o bănuială rea“

Facerea 9, 15: „Şi-Mi voi aduce aminte de legământul Meu, pe care l-am încheiat cu voi şi cu tot sufletul viu şi cu tot trupul, şi nu va mai fi apa potop, spre pierzarea a toată făptura.“

Versetul de faţă continuă ideea precedentelor, în care am aflat despre legământul încheiat de Dumnezeu cu umanitatea, legământ ce a eliminat definitiv orice nelinişte a „sufletului viu“ de pe pământ cu privire la posibilitatea producerii unui nou dezastru de asemenea proporţii cum a fost cel petrecut în vremea lui Noe. Observăm în fragmentul biblic de mai sus o expresie antropomorfă care ne spune despre o aşa-zisă „aducere-aminte“ a lui Dumnezeu cu privire la încheierea legământului, spre a nu fi încălcat. Sfântul Ioan Gură de Aur a ţinut să explice această situaţie, scriind că „asta nu înseamnă că Dumnezeu are nevoie să-Şi amintească, ci că noi, uitându-ne la semnul ce ne-a dat, să nu mai avem nici o bănuială rea, ci, amintindu-ne îndată de făgăduinţa lui Dumnezeu, să avem încredere că nu vom pătimi nimic“.

Întâlnim dese astfel de expresii în cuprinsul Sfintei Scripturi, ceea ce a favorizat cumva dezvoltarea tradiţiilor populare care le-au preluat şi valorificat în perimetrul lor de dezvoltare. Chiar legat de curcubeu, semnul pus de Dumnezeu pe cer ca mărturie a legământului încheiat în vremea lui Noe, oamenii satelor româneşti de mai târziu au creat o simbioză a ceea ce este el de fapt şi ce îşi imaginau ei că reprezintă. De la Marcel Lutic, etnograf în cadrul Muzeului Etnografic al Moldovei din Iaşi, am aflat, într-un articol publicat tot în „Ziarul Lumina“ în urmă cu doi ani, că semnul vizibil pe cer în timpul sau după ploaia căzută pe pământ, curcubeul, mai este denumit în tradiţia populară „curcubăul“ sau „curcuboul“ şi nu e nicidecum un fenomen al naturii lăsat de Dumnezeu după potop, ci „o fiinţă extrem de mare, cu cap şi cu una sau două guri (gura semăna cu cea a boului şi se afla la capătul mai frumos!); ar locui în cer, pe pământ venind şi aprovizionându-se cu apă, fiind adesea însetat“. În acelaşi material aflăm că „multe dintre denumirile sale populare fac trimitere la cuvântul «brâu», fiind ba al Maicii Domnului, ba al cerului, ba al Cosânzenii, ba al popii, însă, cel mai adesea, este al lui Dumnezeu. Fiind al Domnului, evident este sfânt, mulţi oameni închinându-se atunci când apare pe cer; credinţa oamenilor era că Dumnezeu «S-a încins cu brâul» ca să stea ploile“, spune etnograful Marcel Lutic, a cărui concluzie trebuie numaidecât reprodusă în paginile noastre, pentru frumuseţea şi valabilitatea ei: „Să ne bucurăm, aşadar, ori de cât ori apare pe cer curcubeul: e un semn că Dumnezeu nu ne-a uitat! Ce s-ar întâmpla dacă nu ar mai apărea...“.