Biblia - verset cu verset: Uscatul, pasul şi ascultarea

Facerea 8, 14: „Iar în luna a doua, la douăzeci şi şapte ale lunii acesteia, pământul era uscat.“

Versetul de faţă ne dezvăluie cât a durat potopul pe pământ. Un an de zile a fost necesar ca apele să spele păcătoasele deprinderi ale oamenilor din acea vreme, căci ne aducem aminte că autorul biblic ne spunea în capitolul trecut că „în anul şase sute al vieţii lui Noe, în luna a doua, în ziua a douăzeci şi şaptea a lunii acesteia, chiar în acea zi, s-au desfăcut toate izvoarele adâncului celui mare şi s-au deschis jgheaburile cerului“ (Facerea 7, 11). Iată că după 365 de zile, pământul e uscat, gata să îmbrăţişeze din nou vieţuirea oamenilor şi a animalelor, aşa cum fusese ea orânduită în zilele creaţiei.

Deşi Noe ştia că pământul era uscat şi deci primitor pentru membrii ambarcaţiunii, nu întâlnim deocamdată nici un gest din partea lui cum că ar vrea să părăsească corabia. Acest fapt reliefează o atitudine de ascultare faţă de Dumnezeu. De altfel, în tot ce a întreprins Noe, din momentul în care Creatorul a intervenit anunţându-l de venirea potopului şi spunându-i să construiască o arcă, şi până acum, la sfârşitul cataclismului, Noe s-a aflat mereu în această stare, „înfiinţându-se în personalitate îngerească“, aşa cum exprimă părintele Arsenie Papacioc atunci când vorbeşte despre ascultare. Astfel, arca în care se aflau Noe şi familia lui capătă sensuri simbolice, ea devenind un cer al salvării, un mediu în care ascultarea le-a oferit nu doar scăparea din braţele dezastrului produs de potop, deci ocolirea pieirii trupeşti, ci posibilitatea dobândirii celei mai de preţ salvări din viaţa lumească: mântuirea. Această posibilitate, de altfel, nu le-a fost declinată celor care au fost pierduţi la potop, însă ei au refuzat atunci prilejul de îndreptare oferit lor de către Dumnezeu.

Şi vom vedea în versetele următoare că cei aflaţi în arcă - conduşi de Noe, căruia Dumnezeu îi vorbeşte - nu vor păşi pe uscat decât atunci când Domnul le spune să facă acest lucru, confirmând atitudinea credincioasă, în fond, a omului care acţionează normal, într-o vreme biblică îndepărtată în care nu existau încă porunci, canoane şi alte ascultări decât orânduirea firii sau legea naturală de acţionare a creaturii în faţa Creatorului.