Cum este să ai urechi şi să nu auzi?

Şi L-au întrebat pe El fariseii şi cărturarii: Pentru ce nu umblă ucenicii Tăi după datina bătrânilor, ci mănâncă cu mâinile nespălate? Iar El le-a zis: Bine a proorocit Isaia despre voi, făţarnicilor, precum este scris: "Acest popor Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine". Dar în zadar Mă cinstesc, învăţând învăţături care sunt porunci omeneşti. Căci lăsând porunca lui Dumnezeu, ţineţi datina oamenilor: spălarea urcioarelor şi a paharelor şi altele ca acestea multe, pe care le faceţi. Şi le zicea lor: Bine, aţi lepădat porunca lui Dumnezeu, ca să ţineţi datina voastră! Căci Moise a zis: "Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta", şi "cel ce va grăi de rău pe tatăl său, sau pe mama sa, cu moarte să se sfârşească". Voi însă ziceţi: Dacă un om va spune tatălui sau mamei: Corban! adică: Cu ce te-aş fi putut ajuta este dăruit lui Dumnezeu, nu-l mai lăsaţi să facă nimic pentru tatăl său sau pentru mama sa. Şi astfel desfiinţaţi cuvântul lui Dumnezeu cu datina voastră pe care singuri aţi dat-o. Şi faceţi multe asemănătoare cu acestea. Şi chemând iarăşi mulţimea la El, le zicea: Ascultaţi-Mă toţi şi înţelegeţi: Nu este nimic din afară de om care, intrând în el, să poată să-l spurce. Dar cele ce ies din om, acelea sunt care îl spurcă. De are cineva urechi de auzit să audă. Marcu 7, 5-16

***

La prima vedere avem impresia că Domnul Iisus Hristos a rostit un paradox: cum este să ai urechi şi să nu auzi? Nu ne referim la cei cu deficienţe de auz, ci la aceia care pot asculta, dar nu aud; sau aud, dar nu pot lua aminte. Urechile, ca şi ochii, gura, mâinile şi picioarele, sunt lăsate de Dumnezeu spre plinirea noastră fizică şi spirituală. Când am fost botezaţi, am fost unşi cu Sfântul Mir primind binecu­vân­tarea şi intrând sub ocrotirea lui Dumnezeu. Însă, fiind sub grijile vieţii şi împovăraţi de multe ispite, mulţi ajung să se depărteze de Dumnezeu. Urechile nu mai aud cuvintele Domnului Hristos şi au tot mai puţin timp pentru El. Gura demult nu a mai rostit o rugăciune şi nici nu mai vrea să rostească cuvinte dumnezeieşti. Picioarele demult nu ne-au mai purtat spre biserică. Viaţa trepidantă şi tentaţiile vieţii ne depăr­tea­ză de Dumnezeu. Însă avem obligaţia morală să nu uităm de sufletul nostru. Să ne pecetluim gura cu o rugăciune şi inima să ne-o împodobim cu darurile bunătăţii.