„În vremea aceea a ales Domnul alți șaptezeci (și doi) de ucenici și i-a trimis câte doi, înaintea feței Sale, în fiecare cetate și loc unde Însuși avea să vină. Și zicea către ei: Secerișul este
22 Noi, 2024
Dicţionar liturgic
Penticostarul (II) - Duminica Tomii vorbeşte despre înviere ca lumină a credinţei, care este vedere a lui Hristos cel înviat, Duminica Mironosiţelor arată învierea ca pace, bucurie, nădejde şi tărie a femeilor iubitoare de Hristos, Duminica Slăbănogului arată învierea ca vindecare din robia suferinţei, Duminica Samarinencei arată învierea ca început al închinării „în Duh şi în adevăr“ şi ca naştere a lui Hristos în inima oamenilor prin apa vie a Duhului Sfânt, Duminica Orbului arată învierea ca vedere a lui Dumnezeu în inimă, în ceilalţi şi în univers prin rugăciune, Înălţarea Domnului instituie vocaţia omului de a fi nemuritor în lumina Sfintei Treimi, în care bate o inimă omenească până la sfârşitul veacurilor, Duminica Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic vesteşte deofiinţimea Fiului cu Tatăl şi unirea ipostatică dintre umanitate şi dumnezeire în Hristos, Cincizecimea vorbeşte despre Pogorârea Duhului Sfânt în creaţie pentru a-L face interior, prezent şi lucrător pe Hristos în Sfintele Taine ale Bisericii, Duminica tuturor Sfinţilor arată rodirea Duhului în oameni, vocaţia umanităţii de a moşteni viaţa şi iubirea Sfintei Treimi. A nu se confunda Penticostarul, ca perioadă pascală ascensională şi cincizecimică, cu penticostalii, o sectă neoprotestantă care pretinde că membrii ei comunică direct cu Duhul Sfânt prin glosolalie.
Diaconiconul, numit şi skevofilachion (), este absida de miazăzi a altarului, care se mai numeşte şi veşmântar, pentru că aici se păstrează veşmintele preoţeşti de slujbă, cărţile liturgice, lumânările, cădelniţa etc. În diaconicon există dulapuri pentru veşminte, prosoape, locul unde se pregăteşte căldura (zeon), care va fi turnată în sfântul potir după frângerea Pâinii, şi locul unde se taie anafura (antidoron), pâinea sfinţită care se dăruieşte credincioşilor la sfârşitul Sfintei Liturghii. După împăratul bizantin Iustin II (565-574), odată cu intensificarea solemnităţii Liturghiei, diaconiconul s-a dezvoltat şi nu mai este doar o absidă, ci o încăpere separată destinată păstrării veşmintelor şi obiectelor de cult. Există Biserici unde deasupra diaconiconului şi a proscomidiarului există câte o turlă, alături de turla centrală a altarului. Se numeşte diaconicon pentru că, în vechime, era în grija diaconului. La romano-catolici poartă denumirea de sacristie. Diaconiconul este şi cartea liturgică cu slujba diaconului (numit şi Diaconar), precum şi toate datoriile liturgice ale acestuia.
