Dicţionar liturgic

Troparul (din limba greacă derivat de la mod de a fi, dar şi trop, ritm, melodie, mod melodic) în ritul bizantin este o scurtă cântare care anunţă sau explică într-o formă poetică evenimentul liturgic prăznuit în acea zi sau care rezumă viaţa sfântului comemorat în ziua respectivă, în funcţie de calendarul bisericesc, şi care se cântă:

- la sfârşitul Vecerniei şi Utreniei;

- la începutul Utreniei, după hexapsalm (cei şase psalmi), în continuarea prochimenului „Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă“;

- la Ceasurile mici, după psalmodie;

- în alte împrejurări excepţionale.

Scurt istoric

Troparele s-au adăugat foarte repede cultului Bisericii creştine primare, care a folosit iniţial imne şi rugăciuni de provenienţă biblică. Ele sunt sinteza teologică a vieţii sfântului sau a sărbătorii la care se referă.

Deşi au putut fi la începuturi sub formă de proză liberă de orice regulă, cu timpul s-au impus în compoziţia troparelor reguli ritmice (pe baza accentului tonic) şi melodice, care le-au transformat în adevărate strofe poetice.

Câteva dintre aceste compoziţii poetice specifice, care se citesc sau se cântă în diferite momente ale cultului liturgic, sunt: condacul, icosul şi stihirile.

Prin dezvoltarea artei compunerii troparelor s-a născut imnografia bisericească, care constituie astăzi o parte substanţială a cultului Bisericii creştine în general şi al Bisericii de Răsărit în special.

La greci, ceea ce româneşte numim „tropar“ se numeşte „apolytikion“ (final), câtă vreme se foloseşte pentru orice strofă.

Troparul bizantin corespunde antifoanelor mari din riturile occidentale ce se cântă la Vecernie şi Utrenie înainte şi după Cântarea Mariei şi, respectiv, Cântarea lui Zaharia.

Un exemplu de tropar al unui mare sfânt al Bisericii este troparul Sfântului Ierarh Nicolae: „Îndreptător credinţei şi chip blândeţilor, învăţător înfrânării te-a arătat pe tine turmei tale, Adevărul lucrurilor; pentru aceasta ai câştigat cu smerenia cele înalte şi cu sărăcia cele bogate, Părinte Ierarhe Nicolae roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre“.

Viziunea spaţial-axiologică a creaţiei din troparul Sfântului arată relativitatea şi netemeinicia judecăţilor lumeşti şi, deopotrivă, taina cea mare a vieţii veşnice în care smerenia este identică cu slava, sărăcia cu bogăţia şi puterea cu slăbiciunea. Fermitatea ierarhului în cele ale credinţei a fost permanent împlinită în sufletul lui de mamă pentru toţi cei săraci. Osârdia pentru cele sfinte a fost plină de milostivire şi de îndurări pentru toţi păcătoşii. Necruţător cu răul şi cu răutatea, Sfântul Ierarh al Mirei a plâns neputinţa şi durerea căderii. Străfulgerător cu privirea şi plin de iubire faţă de oameni, incandescent în vorbe, dar dăruitor al locurilor răcoroase ale raiului, el a fost pătimitor al durerii până la moarte, dar şi rugător necontenit pentru viaţa „unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit“.