Dicţionar religios: Originea şi însemnătatea steagului bisericesc

În opera "Viaţa Marelui Constantin", istoricul Eusebiu aminteşte episodul din anul 312 în care împăratul Constantin cel Mare mergând cu oastea împotriva lui Maxenţiu, la un moment dat, are o revelaţie în care pe cer i se arată semnul Sfintei Cruci cu următoarea inscripţie: "În aceasta vei birui", cu alte cuvinte, "prin acest semn vei birui".

Astfel, din porunca Domnului, împăratul Constantin va alcătui un steag după modelul avut într-un vis în una din serile prilejuite de lupta împotriva lui Maxenţiu.

Eusebiu descrie acest steag: "Este ca o suliţă acoperită cu plăci de aur care are o vargă în curmeziş, aşa ca să facă semnul crucii. În vârful suliţei este o coroană împodobită cu aur şi pietre scumpe. Numele Mântuitorului este însemnat pe această coroană prin cele dintâi două litere... Apoi este un văl de purpură legat de varga pusă în curmezişul suliţei... iar în josul vălului are icoana împăratului şi a fiilor săi...".

Obţinând victoria împotriva lui Maxenţiu, Constantin a poruncit ca din palatul imperial să nu lipsească crucea, iar steagurile în forma crucii să fie întotdeauna purtate înaintea oastei sale.

Istoricul Socrate (sec. V) aminteşte că, pe vremea sa, steagul împăratului Constantin era păstrat cu mare cinste ca o relicvă sfântă; iar alţi scriitori întăresc faptul că, până în secolul al IX-lea, acest steag s-a păstrat în reşedinţa imperială.

Purtătorii acestor steaguri se numeau stavrofori pentru că, după cum am amintit, în vârful steagurilor era aşezată crucea.

Astfel, Biserica va adăuga în ritualul său steagul iniţiat de Constantin cel Mare, dar cu unele modificări, pentru că steagul avea să fie nu un semn de biruinţă în războaie, ci un semn de mărturisire a credinţei creştine. Steagul bisericesc avea să aibă pictat pe pânza respectivă scene iconografice ale unor evenimente religioase de mare valenţă (Buna-Vestire, Botezul şi Învierea Domnului) sau chipurile unor sfinţi cu o cinstire deosebită (Nicolae, Dimitrie), şi în locul coroanei împărăteşti avea să se aşeze Sfânta Cruce.

Steagul bisericesc, la fel ca în zilele actuale, era şi este purtat înaintea procesiunilor religioase; la momentul aducerii unor odoare, icoane sau relicve sfinte dintr-un loc în altul; la diferite momente solemne şi la momentul înmormântării unui creştin.

Steagul purtat la înmormântări poate avea pictată scena Învierii sau Crucea, iar pe cealaltă parte a pânzei se poate picta scena hramului bisericii, ca astfel să se cunoască parohia din care făcea parte credinciosul respectiv.

Prezenţa steagului bisericesc nu face altceva decât să pună în valoare evenimentele religioase şi să dea mărturie biruinţei creştinismului asupra păgânismului.