„În vremea aceea a ales Domnul alți șaptezeci (și doi) de ucenici și i-a trimis câte doi, înaintea feței Sale, în fiecare cetate și loc unde Însuși avea să vină. Și zicea către ei: Secerișul este
Înţelepciune biblică: Foloasele comunicării
"La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul." (Ioan 1, 1)
Potrivit psihologiei, vorbirea este forma de bază a limbajului în comunicarea interumană. Omul poate folosi cuvinte frumoase sau urâte, în funcţie de educaţia pe care o are; cel credincios nu vorbeşte niciodată fără folos, ştiind că Biblia îl învaţă să spună cuvintele cu înţelepciune. În Noul Testament, Iisus Hristos apare ca Dumnezeu-Cuvântul Care "S-a făcut trup" (Ioan 1, 14) şi aduce oamenilor vestea cea bună a mântuirii, căci El are "cuvintele vieţii celei veşnice" (In. 6, 68). Cuvintele sunt utilizate prin viu grai sau în minte, prin rugăciune, care este "vorbirea minţii cu Dumnezeu" (Sfântul Evagrie Ponticul). Şi cântecele sunt bineplăcute Domnului, după cum ne îndeamnă psalmistul: "Cântaţi-I şi-L lăudaţi pe El" (Ps. 104, 2). Cuvântul este ca o haină care îmbracă gândul, deci dacă gândurile oamenilor sunt curate, atunci şi cuvintele lor vor fi bune, pline de har, pot să îndrepte spre mântuire sufletele, însă cuvintele deşarte, cele spuse la mânie sau cele amăgitoare, nu zidesc, ci sunt pierzătoare de suflete. Poate ar fi bine ca omul să nu vorbească prea mult, pentru că: "Cel care înmulţeşte cuvintele se va face urât tuturor" (Ecclesiasticul 20, 7), doar "cel înţelept în cuvinte se va face iubit" (Ecclesiasticul 20, 12).