Înţelepciune biblică: Un suflet curat

"În Domnul se va lăuda sufletul meu." (Psalmul 33, 2)

Sufletul provine de la Dumnezeu, Care l-a făcut pe om din pământ "şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie" (Facere 2, 7), iar omul primeşte suflet încă din momentul concepţiei sau al zămislirii sale, căci vedem cum regele David Îi spune Domnului: "Tu m-ai alcătuit în pântecele maicii mele" (Psalmul 138, 13).

Definit în dicţionare ca psihic, sufletul uman a fost interpretat de-a lungul istoriei gândirii în diferite feluri. Unii filosofi din vechime (Socrate, Platon, Aristotel) considerau sufletul ca fiind un principiu absolut, esenţa unei fiinţe umane, ce se manifestă prin simţuri şi vorbire. Dintre ştiinţe, psihologia este cea care studiază sufletul, obiectul ei fiind sistemul psihocomportamental uman.

În creştinism, sufletul omenesc are o mare importanţă, căci pentru mântuirea oamenilor, Domnul nostru Iisus Hristos Şi-a dat sufletul Său ca "răscumpărare pentru mulţi" (Matei 20, 28), jertfindu-Se pentru iertarea păcatelor noastre.

Însufleţind trupul, sufletul este "duh şi viaţă" (II Macabei 7, 23), iar cât timp omul este viu, trupul este locuinţa sufletului său. Învăţătura ortodoxă susţine dihotomia naturii omeneşti, adică alcătuirea omului din două elemente deosebite: trup şi suflet. Trupul este material şi muritor, iar sufletul este imaterial şi nemuritor, având raţiune, simţire şi voinţă liberă (cf. Teologie Dogmatică Ortodoxă).

Dumnezeu vrea ca oamenii să fie duhovniceşti, nu trupeşti (cf. I Corinteni 3, 1-3), adică, în tot timpul vieţii lor pământeşti, ei să se ferească "de poftele cele trupeşti care se războiesc împotriva sufletului" (I Petru 2, 11), râvnind la fericirea veşnică, sperând să dobândească mântuirea sufletelor, care va fi "răsplata credinţei" (I Petru 1, 9) lor.

Sufletul nu trebuie să fie împătimit în rele şi robit păcatelor, căci diavolul doreşte moartea sufletească a oamenilor, adică despărţirea lor de Dumnezeu, după cum scrie în Sfânta Scriptură, despre văduva care, trăind "în desfătări, deşi vie, e moartă" (I Timotei 5, 6), iar căpeteniei Bisericii din Sardes i se spune: "trăieşti, dar eşti mort" (Apocalipsa 3, 1). Cei morţi sufleteşte se pot îndrepta spre desăvârşire şi pot primi din nou harul divin necesar pentru mântuire, dacă se pocăiesc de greşelile lor, trăind în credinţă, rugăciune şi fapte bune.

La sfârşitul vieţii fiecărui om, sufletul, după ce se va despărţi de trup, se va supune judecăţii particulare, fiind răsplătit sau pedepsit, până la judecata universală, care va fi definitivă.

Sufletul curat este cel în care se oglindeşte Dumnezeu, "sufletul omului este un sfeşnic de la Domnul; el cercetează toate cămările trupului" (Pilde 20, 27), iar omul, fiind făcut după chipul şi asemănarea Domnului, trebuie să trăiască o viaţă desăvârşită, pentru ca sufletul lui să poată deveni "locaş al lui Dumnezeu în Duhul" (Efeseni 2, 22).