Ioan 10, 1-9

„Zis-a Domnul către iudeii care veniseră la El: Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce nu intră pe ușă în staulul oilor, ci sare pe alături, acela este fur și tâlhar. Iar cel ce intră pe ușă este păstorul oilor. Acestuia portarul îi deschide și oile ascultă de glasul lui, și oile sale le cheamă pe nume și le mână afară. Și când le scoate afară pe toate ale sale, merge înaintea lor, și oile merg după el, căci cunosc glasul lui. Iar după un străin ele nu vor merge, ci vor fugi de el, pentru că nu cunosc glasul străinilor. Această pildă le-a spus-o Iisus, dar ei n-au înțeles ce înseamnă cuvintele Lui. A zis deci iarăși Iisus: Adevărat, adevărat zic vouă: Eu sunt ușa oilor. Toți câți au venit mai înainte de Mine sunt furi și tâlhari, iar oile nu i-au ascultat. Eu sunt ușa: De va intra cineva prin Mine, se va mântui; și va intra și va ieși și pășune va afla.”

Sfântul Constantin cel Mare și drapelul său

Casiodor, Istoria Bisericească tripartită, Cartea I, capitolul V; IX, în Părinți și Scriitori Bisericești (1998), vol. 75, pp. 39; 45

„După aceste explicații ale preoților, împăratul (Constantin - n.n.), minunându-se de prorocirile făgăduite astfel de Hristos, a poruncit ca, din aur şi pietre prețioase, bărbați pricepuți să transforme semnul crucii în drapel, pe care l-a numit Labarum. Căci acest semn de luptă era mai de preț printre celelalte, prin aceea că îl preceda pe împărat şi se obişnuia să fie venerat de oşteni. Consider îndeosebi că de aceasta Constantin a schimbat podoaba cea mai de preț a Imperiului Roman în semnul Crucii: pentru ca, văzându-l adesea şi îngrijindu-l, supuşii să se dezobişnuiască de obiceiul străvechi şi să considere Dumnezeu numai pe Acela pe care Îl slăvea împăratul, sau de care se foloseau ca diriguitor sau ajutor împotriva duşmanilor. Căci deseori acest semn era purtat în fruntea tuturor liniilor de bătaie, deoarece presupunea că este de mare ajutor când oştile se înfruntă în luptă. A hotărât aşadar şi anumiți purtători ai drapelului, care să se îngrijească de el; sarcina acestora era să-l poarte pe rând pe umeri şi în felul acesta să lumineze întreaga oştire. Se zice că unul dintre ei, tocmai când purta acest drapel, s-a înspăimântat de năvala neaşteptată a duşmanilor şi a trecut altuia drapelul să-l poarte; şi ­fiindcă s-a sustras de la luptă şi şi-a lăsat departe sulițele, a murit lovit pe dată; iar acela care a preluat semnul biruinței a rămas nevătămat şi în mijlocul sulițelor ­care zburau în jurul lui. Căci e o minune cum săgețile duşmanilor, îndrumate parcă de o putere divină, se îndreptau spre drapel, dar zburau departe de purtătorul de drapel aflat în plină primejdie. ­Se spune că niciodată vreun alt ­îngrijitor al acestui drapel, cum e obiceiul, nu a murit rănit în război şi n-a suferit nenorocirea captivi­tății (Sozomen, I, 3). (...) Deprinzându-i pe ostaşi să se închine lui Dumnezeu, cum făcea şi el, le însemna armele cu semnul crucii.” 

(Pr. Narcis Stupcanu)