Istoria creștinismului (CMLXXIV): Patriarhul Miron Cristea (1925-1939) (V)

La 21 noiembrie 1909, Elie Miron Cristea a fost ales ca episcop de Caransebeş, fiind succesorul lui Nicolae Popea, membru al Academiei Române şi ucenic al lui Andrei Şaguna. A fost hirotonit întru arhiereu a treia zi de Paşti, la 3 mai 1910, în Catedrala mitropolitană din Sibiu, de către mitropolitul Transilvaniei, Ioan Meţianu, şi episcopul Aradului, Ioan Pap. La hirotonie au participat, alături de mulţi clerici şi credincioşi, şi părinţii noului ales, în costume ţărăneşti, pentru care au fost apre-ciaţi de Miron Cristea. La Caransebeş, tânărul episcop a lucrat cu dragoste pentru luminarea clerului şi a poporului, pentru întărirea disciplinei preoţilor, la dezvoltarea aşezămintelor bisericeşti, culturale şi economice, s-a străduit să echilibreze şi să înmulţească fondurile fun-daţiilor culturale, să restabilească pacea între partidele opozante etc. Unul dintre obiectivele sale majore era ridicarea unei noi clădiri pentru seminarul teologic. Deşi a reuşit să adune suma de 200.000 de coroane, din cauza că a izbucnit I Război Mondial, va amâna începerea lucrărilor, urmând ca edificiul să fie ridicat de episcopul Vasile Lăzărescu. Însă ceea ce a reuşit în mod deosebit a fost „salvarea şcolii româneşti confesionale din eparhia Banatului, în faţa asalturilor înverşunate de maghiarizare. La apelurile lui pentru contribuţii obşteşti menite să întreţină aceste şcoli, s-au adunat nu sute de mii, ci milioane de coroane, încât, în peste 60 de comune au fost edificate clădiri ale şcolilor şi aproape 300 de învăţători au primit salarii, după toate normele prevăzute de lege. Au putut fi respinse astfel ofertele statului de a salariza învăţătorii şi de a întreţine şcolile, lucru ce ar fi însemnat desfiinţarea lor“. O luptă la fel de grea a dus Miron Cristea şi pentru salvarea culturii româneşti, pentru salvarea sufletului românesc, a demnităţii naţionale, convins fiind că „în straturile largi ale poporului numai aşa se poate lăţi cultura, dacă învăţăturile ei se îmbracă în hainele frumoasei noastre limbi româneşti... Numai o asemenea cultură, predată în limba noastră proprie, se poate face în sângele nostru, se poate asimila fiinţei şi firii noastre româneşti“.