Istoria creştinismului (CMXLI): Viaţa religioasă în Apus în secolele XIX-XX (IV)

În această perioadă, în Biserica Romano-Catolică, sărbătorile cu dată schimbătoare au fost reduse la un număr de opt, iar în unele locuri, chiar la patru: Naşterea Domnului (Crăciunul), Învierea Domnului (Paştele), Înălţarea Domnului şi Pogorârea Duhului Sfânt (Cincizecimea). În Biserica Apuseană se cinsteşte cu mare fast sărbătoarea dedicată Sfintei Fecioare Maria şi sărbătoarea Tuturor Sfinţilor (1 noiembrie). În mod deosebit, în secolele XIX-XX, a luat amploare „Cultul inimii lui Hristos“, instituit în 1675, prin care se face adorarea inimii lui Hristos, sărbătoare fixată în prima vineri a fiecărei luni. Biserica Ortodoxă a interzis adorarea unei părţi din trupul lui Iisus Hristos, ca inima Lui, deoarece crede şi mărturiseşte că orice adorare sau închinare se cuvine Persoanei Domnului Iisus Hristos în întregime, Dumnezeu şi Omul. Mistica ortodoxă a comuniunii cu Trupul şi Sângele Domnului este lipsită de senzualitate şi are un caracter sobru. Adorarea sfintelor daruri în afara comuniunii este străină Ortodoxiei, ca şi cultul inimii lui Iisus, a Fecioarei, al celor cinci răni etc. Ortodoxia, după opinia lui Serghei Bulgakov, consideră că Numele lui Dumnezeu este cel mai important element al rugăciunii. De aceea, rugăciunea inimii (isihastă), care se repetă de sute de ori în special de către călugări, este atât de importantă în viaţa monahală. Textul acestei rugăciuni, care este scurt şi totodată simplu („Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul“), este de fapt rugăciunea vameşului din Evanghelie. Puterea acestei rugăciuni nu rezidă în conţinutul ei, ci în „dulcele Nume al lui Iisus“, după cum mărturisesc isihaştii. Această rugăciune a stârnit aprinse discuţii teologice, în mod special cu Biserica Apuseană, dar şi în sânul Ortodoxiei. Cu toate că Sfântul Grigorie Palama a fost unul dintre cei mai aprigi apărători ai isihasmului şi implicit al rugăciunii inimii, Biserica Ortodoxă nu a adoptat nici o dogmă cu privire la rugăciunea inimii.