„În vremea aceea, fiind întrebat Iisus de farisei când va veni Împărăția lui Dumnezeu, El le-a răspuns și a zis: Împărăția lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut.
Istoria creştinismului (CMXLII): Viaţa religioasă în Apus în secolele XIX-XX (V)
În această perioadă, s-a dezvoltat cultul Trupului lui Hristos (Festum Corporis Christi), numit şi cultul Sfintei Euharistii sau al Sfântului Sacrament, instituit la 8 septembrie 1264 de papa Urban IV (1261-1264). Această sărbătoare se celebrează la opt zile de la sărbătoarea Rusaliilor sau Cincizecimii, în ziua de joi, deci la 60 de zile după sărbătoarea Învierii Domnului, şi a devenit „obligatorie“ în 1311 printr-o bulă pontificală a papei Clement V. În Franţa, după 1969, a fost „reportată“ pentru duminica următoare pentru a putea participa toţi credincioşii. Cultul Trupului lui Hristos a luat o mare dezvoltare după ce Margareta Alacoque (1647-1690), care, la Paray le Monial, o mică localitate franceză din Borgogna, a fost martora câtorva apariţii ale lui Iisus în care El i-a lăsat ca mesaj iubirea Sa nemărginită pentru toţi credincioşii. Margareta Alacoque a fost canonizată în 1864 de papa Paul IX (1846-1878). Cultul Sfântului Sacrament a fost popularizat apoi de cardinalii şi episcopii catolici prin aşa-numitele congrese euharistice. La 11 decembrie 1925, papa Pius XI (1922-1939) a instituit oficial cultul lui Hristos-împărat, care se serbează în ultima duminică a lunii octombrie. Prin acest cult, catolicii susţin că vor să facă cunoscută „naţiunilor şi întregii omeniri“ demnitatea împărătească a lui Hristos. O altă sărbătoare în Biserica Romano-Catolică este cultul Agnus Dei (Mielul Domnului), prin care este adorat Iisus Hristos ca Miel al lui Dumnezeu. Această sărbătoare contravine hotărârii canonului 82 al Sinodului Quinisext, ţinut la Constantinopol în 892, care a interzis zugrăvirea Mântuitorului în chipul mielului, înlocuindu-l cu chipul său omenesc, întrucât Mântuitorul a trăit printre oameni ca om adevărat. Toate aceste sărbători constituie ceva specific pietăţii catolicismului şi nu sunt o piedică în calea colaborării şi restabilirii unităţii în credinţă a celor două mari Biserici, întrucât Biserica este una, iar tradiţiile în cult şi viaţa spirituală pot fi diferite, astfel putându-se manifesta unitatea în diversitate.