Istoria creştinismului (CMXXIV): Înfiinţarea Patriarhiei Române (I)

După înfăptuirea Marii Uniri de la l decembrie 1918, a urmat, după cum era firesc, unificarea bisericească. Procesul de unificare bisericescă se impunea în interesul comun al Statului şi Bisericii. Acest demers era dificil, datorită diferenţelor care existau în Bisericile din Ţările române. Faptul că nu exista nici o lege care să reglementeze raporturile dintre Stat şi Biserică a creat frământare şi tensiune între cele două instituţii fundamentale. În Biserica din Bucovina exista o mentalitate ultraierarhistă şi tributară împăratului de la Viena, Biserica fiind la discreţia regimului habsburgic. În Basarabia, Biserica avea elemente specifice absolutismului ţarist. Singură Biserica din Transilvania avea o organizare corespunzătoare, datorată lui Andrei Şaguna, autorul Statului organic din 1868. Principiile sale fundamentale, autonomia şi sinodalitatea, ferea Biserica atât de amestecul Statului în treburile ei interne, cât şi de absolutism ierarhic, prin participarea mirenilor la conducere. Din acest punct de vedere, Statutul şagunian era cel mai potrivit pentru a fi adoptat de întreaga Biserică Română, însă acest lucru nu era acceptat de toţi, deoarece nu erau de acord cu renunţarea propriilor lor statute şi mai cu seamă nu se puteau împăca cu ideea că la conducerea Bisericii vor participa şi mirenii. La 23 aprilie 1919, sinodul ierarhilor Mitropoliei Ortodoxe a Transilvaniei, convocat la Sibiu, sub preşedinţia episcopului ortodox al Aradului, Ioan I. Papp (1903-1925) ca „Locţiitor de Mitropolit“, luând în discuţie problema înfiinţării Patriarhiei, a decis revenirea „Bisericii Ortodoxe Române din Ardeal, Banat şi din părţile româneşti din Ungaria… în sânul Bisericii Ortodoxe Române“ şi reluarea „vechilor legături de unitate cu Mitropolia Ungrovlahiei“, dorind să fie parte constitutivă a „Bisericii mame din România unită cu Basarabia şi cu Bucovina“. Integrarea Mitropoliei Ortodoxe a Transilvaniei în jurisdicţia canonică a Bisericii din România urma să fie consfinţită prin includerea ierarhilor transilvăneni în Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Autocefale din Statul român.