Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Evanghelia zilei Istoria creştinismului (CMXXIV): Înfiinţarea Patriarhiei Române (I)

Istoria creştinismului (CMXXIV): Înfiinţarea Patriarhiei Române (I)

Un articol de: Cezar ţăbârnă - 18 Mar, 2008

După înfăptuirea Marii Uniri de la l decembrie 1918, a urmat, după cum era firesc, unificarea bisericească. Procesul de unificare bisericescă se impunea în interesul comun al Statului şi Bisericii. Acest demers era dificil, datorită diferenţelor care existau în Bisericile din Ţările române. Faptul că nu exista nici o lege care să reglementeze raporturile dintre Stat şi Biserică a creat frământare şi tensiune între cele două instituţii fundamentale. În Biserica din Bucovina exista o mentalitate ultraierarhistă şi tributară împăratului de la Viena, Biserica fiind la discreţia regimului habsburgic. În Basarabia, Biserica avea elemente specifice absolutismului ţarist. Singură Biserica din Transilvania avea o organizare corespunzătoare, datorată lui Andrei Şaguna, autorul Statului organic din 1868. Principiile sale fundamentale, autonomia şi sinodalitatea, ferea Biserica atât de amestecul Statului în treburile ei interne, cât şi de absolutism ierarhic, prin participarea mirenilor la conducere. Din acest punct de vedere, Statutul şagunian era cel mai potrivit pentru a fi adoptat de întreaga Biserică Română, însă acest lucru nu era acceptat de toţi, deoarece nu erau de acord cu renunţarea propriilor lor statute şi mai cu seamă nu se puteau împăca cu ideea că la conducerea Bisericii vor participa şi mirenii. La 23 aprilie 1919, sinodul ierarhilor Mitropoliei Ortodoxe a Transilvaniei, convocat la Sibiu, sub preşedinţia episcopului ortodox al Aradului, Ioan I. Papp (1903-1925) ca „Locţiitor de Mitropolit“, luând în discuţie problema înfiinţării Patriarhiei, a decis revenirea „Bisericii Ortodoxe Române din Ardeal, Banat şi din părţile româneşti din Ungaria… în sânul Bisericii Ortodoxe Române“ şi reluarea „vechilor legături de unitate cu Mitropolia Ungrovlahiei“, dorind să fie parte constitutivă a „Bisericii mame din România unită cu Basarabia şi cu Bucovina“. Integrarea Mitropoliei Ortodoxe a Transilvaniei în jurisdicţia canonică a Bisericii din România urma să fie consfinţită prin includerea ierarhilor transilvăneni în Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Autocefale din Statul român.