Istoria creştinismului (CMXXVII): Înfiinţarea Patriarhiei Române (IV)

Între 24 septembrie şi 2 noiembrie 1920, o comisie din 15 membri (ierarhi, profesori de teologie şi mireni, la care, ulterior, au mai fost cooptaţi încă doi ierarhi şi trei preoţi) a redactat un „anteproiect de lege pentru organizarea Bisericii autocefale Ortodoxe Române“. Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului, care susţinea ca unificarea bisericească să se facă numai după adoptarea noii Constituţii a României, a intervenit pentru ca proiectul de unificare să fie supus spre ratificare Sfântului Sinod şi nu Parlamentului, în acest fel fiind evitat orice amestec al politicienilor vremii. La dezbaterile din Senat asupra Constituţiei României, a luat cuvântul şi mitropolitul Nicolae Bălan, care, într-un memorabil discurs, a apărat autonomia Bisericii Ortodoxe Române, principiul fundamental al organizării bisericeşti, potrivit căruia Biserica avea dreptul de a se organiza şi conduce. În articolul 22, din Constituţia din 1923, erau înscrise şi garantate atât caracterul de Biserica „dominantă“ al Bisericii Ortodoxe, cât şi autonomia ei. Comisia desemnată pentru întocmirea proiectului de statut pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Română a ţinut seama de prevederile Constituţiei şi, în martie 1925, la ultimul proiect de lege, a alăturat şi un proiect de Statut, care au fost prezentate Corpurilor legiuitoare. La discuţia din Senat pe marginea lor, mitropolitul Nicolae Bălan a rostit un nou discurs, în care a prezentat şi a apărat principiile organizării Bisericii după principiile mitropolitului Andrei Şaguna. La 24 martie în Senat şi 3 aprilie în Camera Deputaţilor, au fost votate Legea şi Statutul de organizare a Bisericii Ortodoxe Române, fiind promulgate la 6 mai 1925. În paralel cu unificarea bisericească, s-a pus şi problema ridicării Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie, care, de fapt, era un act firesc de recunoaştere a rolului pe care aceasta l-a avut în întreaga Ortodoxie.