Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Evanghelia zilei Istoria creştinismului (CMXXVII): Înfiinţarea Patriarhiei Române (V)

Istoria creştinismului (CMXXVII): Înfiinţarea Patriarhiei Române (V)

Un articol de: Cezar ţăbârnă - 23 Mar, 2008

Dorinţa ca Biserica Ortodoxă Română să fie ridicată la rang de patriarhie a fost exprimată pentru prima oară, în 1919, de pr. dr. Gheorghe Ciuhandu, consilier eparhial la Arad, preşedintele Asociaţiei Clerului „Andrei Şaguna“ din Transilvania, autor al mai multor lucrări de istorie bisericească, iar, mai târziu, membru de onoare al Academiei Române. Mai târziu, au venit şi alte propuneri din partea altor personalităţi ale vieţii culturale şi bisericeşti, cu ocazia unor congrese ale preoţilor din toate ţinuturile României. Avându-se în vedere tot mai numeroasele propuneri, la începutul anului 1925, s-au făcut demersurile necesare ridicării Bisericii Române la rangul de Patriarhie. În şedinţa Sfântului din 4 februarie 1925, mitropolitul Bucovinei, Nectarie Cotlarciuc, a citit propunerea de înfiinţare a Patriarhiei, întocmită de mitropolitul Moldovei, Pimen Georgescu (1909-1934), absent de la lucrări pe motiv de boală. Au fost aduse argumente de ordin istoric, amintindu-se şi de sprijinul generos pe care domnii români l-au acordat aşezămintelor bisericeşti din Răsăritul Ortodox, precum şi numărul mare de credincioşi ortodocşi. În unanimitate, membrii Sfântului Sinod au hotărât ca „Mitropolia Ungrovlahiei, cu scaunul mitropolitan din Bucureşti, să fie ridicată la rang de Patriarhie; iar mitropolitul Ungrovlahiei, ca primat al României, care de drept este şi preşedintele Sfântului Sinod, să poarte titlul de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, cu reşedinţa la Bucureşti“. Episcopul Vartolomeu Stănescu al Râmnicului-Noului Severin (1921-1938) a dat citire „Actului Oficial de Înfiinţare a Patriarhiei Române“, în care se sublinia că „poporul român îşi înfiinţează, prin propria suveranitate politică şi bisericească, Patriarhatul pentru Biserica Ortodoxă Română, recunoscându-i mitropolitului de Bucureşti titlul de patriarh al României, în locul titlului de până atunci, de primat al României“. Pe lângă membrii Sfântului Sinod care au luat cuvântul, şi ministrul Cultelor, istoricul Alexandru Lapedatu a expus punctul de vedere al guvernului României, arătând că înfiinţarea Patriarhiei trebuie să fie privită de toţi „ca o necesitate de ordin naţional“.