Istoria creştinismului (CMXXXVI): Misiunile catolice în secolul al XIX-lea (I)

În Biserica Romano-Catolică, misiunea este legată de pastoraţie şi este realizată de preotul de parohie, dar mai ales de ordinele şi congregaţiile religioase. Au fost înfiinţate, după anul 1800, peste 430 de ordine şi congregaţii, din care peste 330, de călugăriţe. Ele se ocupă în mod special de educaţie şi învăţământ, precum şi de ajutorarea aproapelui, de grija faţă de săraci, bolnavi şi bătrâni. Pe lângă acestea, s-au format numeroase asociaţii de mame şi fete sub numele general de „surori“, dintre care cele mai importante au fost: „Şcoala surorilor Sfântului Iosif“, înfiinţată la Cluny, în Franţa, în 1807; „Surorile Bunului Păstor“; „Surorile consacrate Providenţei“ (1829); „Micile Surori ale săracilor“, înfiinţată în Franţa, în 1840, de J. Jugan (1792-1879); „Surorile Sfintei Familii“, fondată în 1842; „Surorile Copilului Iisus (1846), înfiinţată în Anglia de C. Connally, o anglicană trecută la catolicism; „Surorile Bunului Samarinean“ (1857); „Surorile Sfântului Iosif“ (1866); „Surorile inimii imaculate a Mariei“ (1871); „Surorile Sfintei Cuminecări“ (1891); „Surorile misiunii la domiciliu în America“ (1952) ş.a. În jurul anului 1850, călugăriţele vincenţiene şi elisabetane s-au răspândit în tot Apusul, organizând spitale şi aziluri. Toate acestea au fost întrecute de „surorile de caritate“, care nu depuneau votul călugăresc, organizate, după 1860, de englezoaica Florence Nightingale, care a creat şi primele şcoli, profesionale în acest sens. Dintre societăţile de bărbaţi, cele mai importante au fost: „Sfântul Vincent de Paul“, înfiinţată în Franţa de A. Fr. Ozanam, în 1833, cu scopul îngrijirii săracilor la domiciliu; „Societatea Borromäus“ (1845), pentru răspândirea de cărţi bune; „Societatea Bonifaciu şi Iosif“ (1850), pentru îngrijirea catolicilor din străinătate; „Societatea St. Michael“, pentru rugăciune şi milostenie; „Societatea Bunului Păstor“, pentru ocrotirea fetelor căzute (1883).