Istoria creştinismului (MCCLXVII): Filantropia în Ţara Românească (XVIII)

Dintre numeroasele lăcaşuri în care Biserica Ortodoxă Română a pus în practică datoria creştinească de a face milostenie şi de a ajuta pe cel aflat în suferinţă, un loc aparte l-a avut Spitalul Colţea din Bucureşti. De la numele clucerului Colţea, care avea case în apropierea bisericii, şi-a luat numele mahalaua din împrejurimi şi biserica. Aici, spătarul Mihai Cantacuzino a ridicat, cu acordul urmaşilor clucerului Colţea şi cu binecuvântarea mitropolitului Teodosie, biserica de piatră cu hramul „Sfinţii Trei Ierarhi“, numită la 1699 şi Mănăstirea Trisftitele, precum şi întregul complex de la Colţea, format din trei paraclise, un spital cu 24 de paturi, „pentru odihna celor neputincioşi“, spiţeria, casa pentru doctori, şcoala, odăile pentru dascăli, casa pentru epitropul şi iconomul mănăstirii şi o casă pentru un arhiereu străin. Spitalul Colţea a fost construit de Constantin Cantacuzino în perioada 1704-1715. Faptul că spitalul a fost construit în această vreme rezultă şi din cartea mitropolitului Antim Ivireanul, datată la 29 martie 1709, în care se arată că spătarul Cantacuzino „dintru a dumisale dreaptă agoniseală a făcut bolniţa şi casa de străini, spre odihna şi mângâierea întru Hristos a fraţilor noştri săraci care pătimesc de boală“. Spitalul a fost construit în curtea mănăstirii care i-a dat şi numele, în centrul oraşului, în apropierea curţii domneşti şi a vămii oraşului. Spitalul Colţea, datorită ctitorului ei, care cunoscuse mai multe spitale şi care a preluat unele elemente atât din Apus, cât şi din spitalele turceşti, s-a distins de celelalte spitale din Ţara Românească. În nici un spital românesc nu vom întâlni, ca la Colţea, prezenţa unei biserici mari - cu hramul „Sfinţii Trei Ierarhi“ - şi a trei paraclise: „Sfânta Parascheva“, „Toţi Sfinţii“ şi „Sfinţii Doctori fără de arginţi“. Începând cu secolul al XIX-lea, spitalul a înfruntat mai multe greutăţi, istoria lui distinctă sfârşindu-se în 1829, ca urmare a integrării lui în Eforia Spitalelor, singurul element creştin rămânând, până la 1948, prezenţa preotului.