Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Teologie și spiritualitate Evanghelia zilei Istoria creştinismului (MCCLXXXVII): Filantropia în Moldova (VI)

Istoria creştinismului (MCCLXXXVII): Filantropia în Moldova (VI)

Un articol de: Cezar Țăbârnă - 10 Iunie 2009

În Moldova, odată cu venirea lui Paisie Velicicovschi (1763), bolniţele capătă din nou mare importanţă, ceea ce face ca preocuparea faţă de ele să crească. Potrivit lui Alexandru Gonţa, cea mai veche bolniţă cunoscută este cea de la ctitoria-necropolă a Sfântului Voievod Ştefan cel Mare - Mănăstirea Putna. Din anul 1735 avem o informaţie despre existenţa unei bolniţe la Mănăstirea Neamţ, când episcopul Romanului, Varlaam, restaurează acest aşezământ filantropic, înzestrându-l, între altele, cu şase vaci şi două prisăci. Este lesne de închipuit că existenţa ei merge cel puţin câteva decenii mai departe, având în vedere vechimea acestei mănăstiri, pe de o parte, iar pe de altă parte, importanţa ei. Bolniţa refăcută de Varlaam a suferit în timp multe stricăciuni, ceea ce l-a determinat pe Sfântul Paisie cel Mare să o restaureze pe la 1791. În timpul stăreţiei sale, conducător al bolniţei era fratele Onorie, care avea sub ascultare un număr de monahi a căror atribuţie principală era de „a sluji bolnavilor ca Domnului“. Cât priveşte locul unde era amplasată bolniţă, nu se ştie. Este posibil ca ea să fi fost zidită în faţa mănăstirii, spre nord, căci în acest loc, la 1820, conducerea de atunci a mănăstirii, „văzând că nu mai poate fi folosită, făcu un nou corp de case, în formă dreptunghiulară, cu un mic paraclis în cadrul acestei clădiri, închinat Sfântului Pantelimon“. Inscripţia acestui aşezământ arată că aceste clădiri, împreună cu paraclisul, s-au făcut de către măria sa Scarlat Alexandru Callimachi (1806, 1807-1810, 1812-1819) cu ajutorul mănăstirii, în vremea mitropolitului Moldovei Veniamin Costachi (1803-1842) şi cu osteneala stareţului Ilarie. În aceste clădiri a funcţionat bolniţa Mănăstirii Neamţ până în 1841, când a fost mistuită de un incendiu. După 1841 s-a început zidirea unei noi bolniţe pe locul unde se găseşte astăzi Seminarul, clădire terminată doi ani mai târziu, când s-a pus o altă inscripţie, ce arată că noua bolniţă s-a ridicat în vremea lui Mihail Grigorie Sturdza (1834-1849), cu cheltuiala mănăstirii şi a credincioşilor, în timpul stareţului Neonil.