Istoria creştinismului (MCCXVI): Cultul şi viaţa religioasă în Biserica Ortodoxă în secolele XIX-XX (V)

Pentru Biserica Ortodoxă Română, un moment deosebit pentru această perioadă l-a constituit, la 28 februarie 1950, generalizarea cultului pentru întreaga Biserică Ortodoxă Română a sfinţilor mucenici şi cuvioşi ale căror moaşte se află pe pământul ţării noastre şi canonizarea unor sfinţi ortodocşi români. În şedinţa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 10 octombrie 1955 s-a hotărât să se generalizeze cultul sfinţilor ale căror moaşte se găsesc pe pământul României: Sfânta Cuvioasă Parascheva, sărbătorită la 14 octombrie; Sfânta Muceniţă Filofteia - la 7 decembrie; Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou din Basarabi - la 27 octombrie; Sfântul Nicodim de la Tismana - la 26 decembrie; Sfântul Ioan Valahul - la 12 mai; Sfântul Grigorie Decapolitul - la 20 noiembrie. În aceeaşi şedinţă s-a hotărât canonizarea şi proclamarea unor sfinţi români: Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, stabilindu-se ca zi de sărbătorire 11 aprilie; Sfântul Ilie Iorest şi Sava Brancovici - la 24 aprilie; Sfântul Ierarh Visarion Sarai şi Cuvioşii Sofronie de la Cioara şi Oprea Miclăuş - la 21 octombrie; Sfântul Ierarh Iosif de la Partoş -la 15 septembrie. Biserica Ortodoxă Română a sfinţit, pentru prima dată în istoria ei, la 25 martie 1882, în Joia Patimilor, în Catedrala Mitropoliei din Bucureşti, Sfântul şi Marele Mir, pe care mai înainte îl primea de la Patriarhia de Constantinopol. La protestul patriarhului ecumenic Ioachim III (1878-1884; 1901-1912), din 10 iulie 1882, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a răspuns, în şedinţa din 23 octombrie 1882, prin Actul Sinodal care cuprinde autocefalia Bisericii Ortodoxe Române şi relaţiile ei cu Patriarhia de Constantinopol, în care afirmă că, după canoanele Bisericii Ortodoxe, sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir poate fi săvârşită de orice Biserică autocefală, căci „Sfântul Mir, ca pecete a Botezului, ca simbol al comunicării Sfântului Duh, cere neapărat ca el să se producă în fiecare localitate unde este organizată o Biserică autocefală. A căuta acest mijloc de sfinţire pe la Bisericile din alte ţări ar însemna că acea Biserică nu posedă toată plenitudinea mijloacelor de mântuire şi sfinţire. Căci, dacă ea nu poate produce Sfântul Mir, nu poate comunica nici Duhul Sfânt celor botezaţi de dânsa... A căuta Mirul pe la Bisericile altor ţări înseamnă a nu avea conştiinţa şi încrederea că Duhul Sfânt Se pogoară de la Dumnezeu...“.