Istoria creştinismului (MVI): Cultura şi teologia protestantă după primul război mondial (II)

După Primul Război Mondial, a luat naştere o nouă teologie, aşa-numita „teologie dialectică“ sau „teologia crizei“, care s-a străduit să scoată în evidenţă ideea că pe Dumnezeu nu-L putem cunoaşte în mod istoric, nici speculativ, nici descriptiv, ci numai stând „cu frică şi cu cutremur“ înaintea Lui, într-o poziţie de criză, de conştiinţă a păcătoşeniei noastre. Cel mai cunoscut reprezentant al teologiei dialectice este Karl Barth (1886-1968), care punea în centrul teologiei sale teocentrismul şi puterea cuvântului lui Dumnezeu. Alături de Barth, un alt reprezentant de seamă a protestantismului a fost Fr. Gogarten († 1967), profesor la Jena, renumit prin operele sale: „Decizia religioasă“ (Jena, 1921), „Despre credinţă şi Revelaţie“ (Jena, 1923), „Cred într-Unul Dumnezeu întreit“ (Jena, 1926), „Credinţă şi realitate“ (Jena, 1928) ş.a. În 1932, după ani întregi de criză economică aşa cum nu se mai întâlnise până atunci în istorie, Friedrich Gogarten încerca, în tratatul său de „Etică politică“, să articuleze logica socialului, cu care lumea modernă şi, cu precădere, Biserica se vedea acut confruntată. Problema socială în epoca modernă nu era nouă. Încă din prima parte a secolul al XIX-lea, ea se făcuse simţită, iar reacţia Bisericii fusese promptă. În secolul al XX-lea, această problemă socială capătă, în opinia lui Gogarten, dimensiuni nemaiîntâlnite: „O putere anonimă, difuză, o putere care, înainte de toate, nu se lasă trasă la răspundere, a pus stăpânire pe oameni şi le-a impus legile ei. Este o putere care, în timp ce îi sileşte pe aceştia să intre în stăpânirea ei, nu se îngrijeşte de nimic dintre cele ce sunt specific omeneşti. Pentru ea, valorile specifice ale umanităţii nu mai subzistă. Ea se arată a fi indiferentă faţă de legăturile dintre oameni, inerente naturii umane. Pe aceştia, ea nu-i (re)cunoaşte şi nici nu-i tolerează. Căci ea nu-l cunoaşte pe om decât ca purtător şi posesor al unei forţe de muncă invariabile. Sau, mai precis: ea nu-l recunoaşte nicidecum pe aceasta ca om, ci doar ca forţă de muncă“.