Istoria creștinismului (mX): Cultura şi teologia protestantă după Primul Război Mondial (VI)

În această perioadă, au existat mai multe curente teologice. Spre exemplu, filosoful Ludwig Wittgenstein a pus în circulaţie teologia tăcerii, afirmând că, în teologie, există „inexplicabilul“, despre care nu se poate vorbi şi trebuie să tăcem. În anul 1903, s-a înfiinţat, la Berlin, „Comitetul Bisericii Evanghelice“, de care s-a folosit Adolf Hitler pentru a supune politicii sale toate grupările protestante şi neoprotestante. Atunci, a luat fiinţă Sinodul Bisericii Protestante, alcătuit din şaizeci de membri, sub conducerea unui superintendent. Gruparea prohitleristă „Creştinii germani“ urmărea purificarea Bisericii şi a credinţei evanghelice de reminiscenţele iudaice, revizuind părerile „rabinului Pavel“. Împotriva acestei grupări extremiste s-a ridicat „Biserica dreptmăritoare“, ca o grupare protestantă de centru, conducătorii ei fiind arestaţi şi expatriaţi, cum a fost cazul pastorului Martin Niemöller sau a episcopului Würm, din Stuttgart. În toate şcolile, curentele şi direcţiile teologice protestante se remarcă şi în timpul nostru mari contradicţii care, fireşte, duc ia fărâmiţarea, în continuare, a protestantismului, fapt pe care-l regretă îndeosebi cercurile conducătoare ale Bisericii Protestante. Această fragmentare, regretată de mulţi, a făcut pe unul dintre teologii protestanţi din Franţa, Wilfred Monod, profesor la Facultatea de Teologie Protestantă din Paris, să afirme că protestantismul este, înainte de orice, o metodă intelectuală, un principiu moral, o experienţă spirituală, pe scurt, un spirit. A face din el o religie e un nonsens. După cel de-al Doilea Război Mondial, protestantismul german a cunoscut o perioadă de înflorire, chiar dacă, din punct de vedere organizatoric şi teologic, luteranii erau mult mai divizaţi decât calvinii, cărora sistemul de conducere presbiterian le permitea mai multă libertate de mişcare, asigurându-se, astfel, o mai mare unitate bisericească.