„În vremea aceea a ales Domnul alți șaptezeci (și doi) de ucenici și i-a trimis câte doi, înaintea feței Sale, în fiecare cetate și loc unde Însuși avea să vină. Și zicea către ei: Secerișul este
Istoria creștinismului (MXXV): Dezvoltarea şi organizarea anglicanismului în secolele XIX-XX (I)
Anglicanismul cunoaşte două ramuri principale: Biserica episcopală şi Biserica presbiteriană, raportul dintre ele fiind stabilit după lungi discuţii în anul 1957. În anul 1930, Conferinţa Comuniunii anglicane, întrunită la palatul Lambeth, a aprobat următoarea definiţie: „Comuniunea anglicană este o comunitate în cuprinsul Bisericii, una, sfântă, universală şi apostolică, formată din acele dioceze, provincii sau Biserici regionale propriu-constituite, în comuniune cu Scaunul de Canterbury, care au în comun următoarele caracteristici: l. menţin şi propovăduiesc credinţa şi structura universală şi apostolică, aşa cum sunt exprimate în cartea comună de rugăciune (The Book of Common Prayer), aprobată de Bisericile lor; 2. sunt Biserici particulare sau naţionale şi, ca atare, promovează expresia naţională a credinţei vieţii şi cultului creştin pe teritoriile lor; 3. ele sunt unite nu printr-o autoritate centrală legislativă şi executivă, ci printr-o loialitate reciprocă, susţinută de sfatul comun al episcopilor adunaţi în Conferinţă“. Conform acestei definiţii, Bisericile naţionale anglicane trebuie să păstreze unitatea de credinţă, cult şi disciplină cu Scaunul de Canterbury, dar pot avea organizare autonomă şi unele tradiţii proprii atât timp cât nu afectează comuniunea cu arhiepiscopul de Canterbury. Din Comuniunea anglicană mondială fac parte mai multe Biserici provinciale care şi-au proclamat autonomia: Biserica anglicană episcopală din America (1784); Biserica anglicană din Canada (1893); Biserica provincială din regiunea West Indies (Antile); Societatea Indiei de Răsărit (1600); Arhiepiscopia anglicană de Ierusalim; Biserica anglicană din Australia; Biserica anglicană din Noua Zeelandă; Bisericile anglicane din Africa. Deşi autonome, aceste Biserici îl respectă pe arhiepiscopul de Canterbury ca primul între episcopii anglicani, preşedintele Conferinţelor pananglicane şi conducătorul de onoare al tuturor Bisericilor din Comuniunea anglicană.