Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Teologie și spiritualitate Evanghelia zilei Istoria creștinismului (MXXV): Dezvoltarea şi organizarea anglicanismului în secolele XIX-XX (I)

Istoria creștinismului (MXXV): Dezvoltarea şi organizarea anglicanismului în secolele XIX-XX (I)

Un articol de: Cezar ţăbârnă - 23 Iulie 2008

Anglicanismul cunoaşte două ramuri principale: Biserica episcopală şi Biserica presbiteriană, raportul dintre ele fiind stabilit după lungi discuţii în anul 1957. În anul 1930, Conferinţa Comuniunii anglicane, întrunită la palatul Lambeth, a aprobat următoarea definiţie: „Comuniunea anglicană este o comunitate în cuprinsul Bisericii, una, sfântă, universală şi apostolică, formată din acele dioceze, provincii sau Biserici regionale propriu-constituite, în comuniune cu Scaunul de Canterbury, care au în comun următoarele caracteristici: l. menţin şi propovăduiesc credinţa şi structura universală şi apostolică, aşa cum sunt exprimate în cartea comună de rugăciune (The Book of Common Prayer), aprobată de Bisericile lor; 2. sunt Biserici particulare sau naţionale şi, ca atare, promovează expresia naţională a credinţei vieţii şi cultului creştin pe teritoriile lor; 3. ele sunt unite nu printr-o autoritate centrală legislativă şi executivă, ci printr-o loialitate reciprocă, susţinută de sfatul comun al episcopilor adunaţi în Conferinţă“. Conform acestei definiţii, Bisericile naţionale anglicane trebuie să păstreze unitatea de credinţă, cult şi disciplină cu Scaunul de Canterbury, dar pot avea organizare autonomă şi unele tradiţii proprii atât timp cât nu afectează comuniunea cu arhiepiscopul de Canterbury. Din Comuniunea anglicană mondială fac parte mai multe Biserici provinciale care şi-au proclamat autonomia: Biserica anglicană episcopală din America (1784); Biserica anglicană din Canada (1893); Biserica provincială din regiunea West Indies (Antile); Societatea Indiei de Răsărit (1600); Arhiepiscopia anglicană de Ierusalim; Biserica anglicană din Australia; Biserica anglicană din Noua Zeelandă; Bisericile anglicane din Africa. Deşi autonome, aceste Biserici îl respectă pe arhiepiscopul de Canterbury ca primul între episcopii anglicani, preşedintele Conferinţelor pananglicane şi conducătorul de onoare al tuturor Bisericilor din Comuniunea anglicană.