Istoria creştinismului (MXXXVII): Biserica Ortodoxă în secolele XIX-XX (I)

Războaiele austro-ruso-turce din secolul al XVIII-lea au produs numeroase victime în rândul creştinilor ortodocşi din Albania, Bulgaria, Grecia, Serbia, Armenia şi Georgia. Prin pacea de la Kuciuk-Kainargi, încheiată la 21 iulie 1774, Rusia a primit şi o serie de drepturi economice şi politice în Imperiul Otoman, între care permisiunea acordată creştinilor ortodocşi din Imperiul Otoman să navigheze sub steagul Rusiei,

respectiv permisiunea acordată Rusiei de a ridica o biserică ortodoxă în Istanbul (care nu a fost, însă, construită vreodată). Rusia a interpretat tratatul ca dându-i dreptul de a proteja creştinii ortodocşi din imperiu şi a folosit această prerogativă mai ales în Moldova şi în Ţara Românească, intervenind în timpul ultimei domnii fanariote şi după Războiul Grec de Independenţă. Tratatul dădea califului otoman dreptul de a proteja credincioşii musulmani din Rusia. Era pentru prima dată când o putere europeană recunoştea autoritatea califului otoman în afara graniţelor imperiului său. În aceste condiţii, statul ţarist i-a ajutat pe creştinii ortodocşi nu doar financiar şi cultural, ci şi politic, ajutându-i în secolul al

XIX-lea să se elibereze de sub stăpânirea otomană. Încheierea unui nou tratat de pace ruso-turc la Iaşi, la 9 ianuarie 1792, care prevedea respectarea status quo-ului antebelic, a determinat emigrarea în Rusia a unui număr însemnat de intelectuali şi politicieni din Grecia şi Constantinopol. Sub conducerea principelui Alexandru Ipsilanti (1792-1828) şi a politicianului Ioan Capodistria (1776-1831), care a activat în serviciul diplomatic al Imperiului Ţarist în perioada 1809-1827, în anul 1814, s-a înfiinţat la Odesa Societatea secretă „Eteria“, care, la început, avea ca scop eliberarea grecilor de sub stăpânirea turcilor şi întemeierea unei Elade libere, iar ulterior, urmărea coalizarea tuturor popoarelor creştine din Balcani, pentru câştigarea independenţei lor naţionale. Eteria avea filiale în diferite ţări, unde existau comunităţi greceşti, desfăşurând o activitate intensă şi în Principatele Române. Ea se sprijinea pe forţa materială a burgheziei comerciale greceşti, destul de numeroasă şi de avută.