„În zilele acelea Elisabeta, soția lui Zaharia, a zămislit și s-a tăinuit pe sine cinci luni, zicând: Astfel mi-a făcut mie Domnul în zilele în care a socotit să ridice dintre oameni ocara mea. Iar în a șas
Istorii cu tâlc: Cum am putea să ne mântuim sufletul?
O soră a întrebat-o pe Fericita Teodora: „Vreau să-mi mântuiesc sufletul, cum pot să fac aceasta?“. I-a spus ei sfânta: „Cum am putea să ne mântuim sufletul, buna mea soră, dacă uşa limbii noastre este deschisă? De nu ne vom sili sufletul spre linişte, rugăciune şi tăcere, nu ne vom putea mântui“. (Matericul, Editura Anastasia, 1995)