Luca 10, 38-42; 11, 27-28

În vremea aceea a intrat Iisus într-un sat, iar o femeie cu numele Marta L-a primit în casa ei. Şi ea avea o soră ce se numea Maria, care, aşezându-se la picioarele Domnului, asculta cuvintele Lui. Iar Marta se silea cu multă slujire și, apropiindu-se, a zis: Doamne, oare nu socotești că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i, deci, să-mi ajute. Și, răspunzând, Domnul i-a zis: Marto, Marto, te îngrijești și pentru multe te silești, dar un singur lucru trebuie: căci Maria partea cea bună și-a ales, care nu se va lua de la ea. Și, când zicea El acestea, o femeie din mulțime, ridicând glasul, I-a zis: Fericit este pântecele care Te-a purtat și fericit este pieptul la care ai supt! Iar El a zis: Așa este, dar fericiți sunt și cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu și-l păzesc pe el.

Cine poate spune că este fericit

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, partea a doua, 54, în Părinți și Scriitori Bisericești (1983), vol. 80, pp. 168-169

„Căci numai virtuțile fac pe om fericit, fie că sunt singure, fie împreună cu alte bunuri. Celelalte bunuri împreună cu virtuțile îl fac pe om fericit în mod abundent, cum a spus cineva dintre cei înțelepți în cele dumnezeieşti, iar singure şi de sine, în mod circumscris. Căci dintre lucruri, unele se cunosc în mod circumscris, cum e cel de doi coți, altele ca grămadă. Căci din grămadă chiar dacă scoți două măsuri restul rămâne tot grămadă. Şi din fericirea abundentă de scoți bunurile trupurilor şi ale celor din afară şi laşi numai virtuțile, fericirea rămâne şi aşa fără lipsă. Căci virtutea e îndestulătoare prin ea însăşi spre fericirea celui ce o are. Deci tot cel rău este nefericit, chiar dacă ar avea la un loc toate bunurile amintite ale pământului, odată ce este lipsit de virtuți. Şi tot cel bun e fericit, chiar de e lipsit de toate bunurile pământului, având strălucirea virtuții cu care se bucură Lazăr, având odihna cea din sânurile lui Avraam.”

Sfântul Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, Omilia a IV-a despre mulțumire, III, în Părinți și Scriitori Bisericești (2009), vol. 1, pp. 87-88

„Fericiți cei ce-şi petrec viața de aici în nădejdea veacului ce va să fie, schimbând pe cele prezente cu cele veşnice, chiar dacă cei uniți cu Dumnezeu ar trăi în foc ca cei trei tineri în Babilon (Daniel 3, 21), chiar dacă ar fi închişi cu leii (Daniel 7, 17-24), chiar dacă ar fi înghițiți de chiți (Iona 2, 1); aceştia trebuie să fie fericiți de noi, că ei trăiesc cu bucurie; nu se întristează din pricina greutăților de față, ci se bucură întru nădejdea celor ce ne sunt păstrate pentru mai târziu. Pe acel luptător îl socotesc bun, care, odată intrat în stadionul credinței, suferă cu bărbăție loviturile vrăjmaşilor cu nădejdea slavei încununării. La concursurile atletice, cei ce s-au obişnuit cu ostenelile în locurile de exerciții nu dau înapoi în fața durerii, ci, dispreţuind oboselile de o clipă, pornesc să lupte de aproape cu adversarii lor, cu dorința de a fi proclamați învingători. Tot aşa şi cel râvnitor.” 

(Pr. Narcis Stupcanu)