Luca 17, 3-10

„Zis-a Domnul: Luați aminte la voi înșivă. Dacă-ți va greși fratele tău, dojenește-l, și dacă se va pocăi, iartă-l. Și chiar dacă îți va greși de șapte ori într-o zi și de șapte ori se va întoarce către tine zicând: Îmi pare rău, iartă-l. Și au zis apostolii către Domnul: Sporește-ne credința. Iar Domnul a zis: De ați avea credință cât un grăunte de muștar, ați zice acestui sicomor: Dezrădăcinează-te și te sădește în mare, și vă va asculta. Care dintre voi, având o slugă la arat sau la păscut turme, îi va zice când se întoarce din țarină: Treci și șezi la masă? Oare nu-i va zice: Pregătește-mi ca să cinez și, încingându-te, slujește-mi până ce voi mânca și voi bea, și după aceea vei mânca și vei bea și tu? Va mulțumi oare slugii că a făcut cele poruncite? Cred că nu. Așa și voi, când veți face toate cele poruncite vouă, să ziceți: Suntem slugi nevrednice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem.”

Iertați și veți fi iertați!

Herma, Păstorul, Pilda IX, în Părinți și Scriitori Bisericești (1979), vol. 1, p. 374

„Dacă Dumnezeu și Domnul nostru, Cel ce stăpânește toate și are putere peste toată creația Lui, nu poartă ranchiună celor care-și mărturisesc păcatele lor, ci este milostiv, cum oare omul, care este stricăcios și plin de păcate, poartă ranchiună omului, ca și când ar putea să-l piardă sau să-l mântuiască? Vă spun eu, îngerul pocăinței: toți câți aveți această părere greșită, lepădați-o și pocăiți-vă; iar Domnul vă va ierta păcatele voastre de mai înainte dacă vă veți curăți de acest demon; iar dacă nu, veți fi dați lui spre moarte.”

Sfântul Ignatie Teoforul, Epistole (către Policarp), Cap. III, 1; VI, 2, în Părinți și Scriitori Bisericești (1979), vol. 1, pp. 226-227

„Stai tare ca o nicovală în care se lovește. Acela-i mare atlet, care învinge, deși-i lovit. Trebuie, mai cu seamă, noi să răbdăm toate pentru Dumnezeu, ca și El să ne rabde pe noi.
(...) Fiți îndelung răbdători, cu bunătate unii cu alții, precum este și Dumnezeu cu voi.”

Sfântul Ciprian, Despre rugăciunea domnească, XXII-XXIII, în Părinți și Scriitori Bisericești (1981), vol. 3, p. 477

„(...) Nici nu primește jertfa celui dezbinat și, întorcându-l de la Altar, îi poruncește să se împace mai întâi cu fratele său, pentru ca prin rugăciuni paș­nice Dumnezeu să poată fi împăcat. Pentru Dumnezeu darul cel mai mare îl constituie pacea noastră, armonia frățească și poporul unit după unitatea Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt.

Căci la jertfele pe care Abel și Cain le-au făcut cei dintâi, Dumnezeu n-a privit la darurile lor, ci în inimile lor, pentru ca să-i placă nu numai darurile, ci și inimile lor. Abel pașnic și drept, sacrificând cu nevino­vă­ție, este pildă și pentru alții ca, atunci când aduc daruri la ­Altar, să vină cu frică de Dumnezeu, cu inimă curată, cu respect pentru dreptate, cu pace și unire.”