Luca 19, 45-48 (Alungarea schimbătorilor de bani)

„În vremea aceea, intrând în templu, Iisus a început să-i dea afară pe cei care vindeau și cumpărau în el, zicându-le: Scris este: Casa Mea este casă de rugăciune; dar voi ați făcut din ea peșteră de tâlhari. Și era în fiecare zi în templu și învăța. Dar arhiereii și cărturarii și fruntașii poporului căutau să-L piardă. Și nu găseau ce să-I facă, pentru că tot poporul se ținea după El, ascultându-L.”

Cine se poate numi bogat?

Sfântul Ambrozie al Milanului, Scrisori, scrisoarea a XXXVII-a, 3-7, în Părinți și Scriitori Bise­ricești (1994), vol. 53, pp. 182-183

„Cu adevărat este bogat cel ce poate părea bogat în fața lui Dumnezeu, înaintea Căruia pământul este mic, lumea însăși este îngustă. Numai pe acela Dumnezeu îl știe bogat, care este bogat în veșnicie, care strânge nu roadele bogaților, ci pe ale virtuților. Dar cine este bogat îna­intea lui Dumnezeu, dacă nu duhul blând și liniștit, care niciodată nu se strică? Oare nu ți se pare bogat cel ce are pacea sufletului, tihna liniștii, nedorind nimic, nefiind zguduit de nici o furtună a patimilor, cel care nu se scârbește de cele vechi și nu caută cele noi, care nu este în ­neîntreruptă dorință, pricini care-l fac pe om să se simtă sărac în mijlocul celor mai bogați? Bogată cu adevărat este acea pace care covârșește orice minte (Filip. 4, 7). Bogată este pacea, bogată este blândețea, bogată este cre­dința. Cel credincios are ca avere toată lumea (Înț. Sir. 6, 14-15). Bogată este simplitatea; căci există și o bogăție a simpli­tății, care nimic nu descoase, nimic nu socotește contrafăcut, nimic sub bănuială sau înșelăciune, ci se întemeiază pe simțământul cel mai curat. Bogată este bunătatea, și cel ce o are se găsește în bogățiile moș­tenirii cerești. (...) Îl socotești oare avut pe cel ce zi și noapte, culcat pe comoara sa, este ros de ne­cruțătorul vierme al zgârceniei? Unul ca acesta se simte lipsit și, dacă pare altora bogat, pentru sine este sărac, ­fiindcă nu se fo­lo­sește de ceea ce are, fiindcă do­rește mereu alte avuții, își în­sușește prin jaf altele. Iar unde nu există o măsură a dorinței, care este roada avu­ției? Nu e bogat cel ce nu poate lua cu el de aici ceea ce are; ­fiindcă nu este al nostru, ci străin de noi ceea ce rămâne aici. Bogat a fost Enoh, care a luat cu sine ceea ce a avut (Fac. 5, 21) și toate roadele bunătății sale le-a depus în hambarele cerești. El de aceea a fost răpit, pentru ca răutatea să nu-i schimbe inima (Înț. Sol. 4, 11). Bogat a fost Ilie, care a dus comorile virtuților sale cu un car de foc în sălașele văzduhului (IV Regi 2, 11). Și totuși, el a lăsat moș­tenitorului bogății însemnate, care să nu se piardă. Cine ar fi zis că acesta este sărac atunci când, lipsit de hrana zilnică, a fost trimis la o văduvă să fie hrănit de ea, când la glasul lui cerul se închidea și se deschidea, când la cuvântul lui timp de trei ani făina din vas și untdelemnul din urcior n-au lipsit, ci au prisosit, deși folosința lor nu era mică, ci mai mare (III Regi 17, 9)?” 

(Pr. Narcis Stupcanu)