Luca 20, 9-18 (Pilda lucrătorilor viei)

„Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om a sădit vie și a dat-o lucrătorilor și a plecat departe pentru multă vreme. Și, la timpul potrivit, a trimis la lucrători o slugă ca să-i dea din rodul viei. Lucrătorii însă, bătând-o, au trimis-o fără nimic. Și a trimis apoi o altă slugă, dar ei, bătând-o și pe aceea și ocărând-o, au trimis-o fără nimic. Și a trimis apoi pe a treia; iar ei, rănind-o și pe aceea, au alungat-o. Atunci, stăpânul viei a zis: Ce voi face? Voi trimite pe fiul meu cel iubit; poate se vor rușina de el. Iar lucrătorii, văzându-l, s-au vorbit între ei, zicând: Acesta este moștenitorul; să-l omorâm, ca moștenirea să fie a noastră. Și, scoțându-l afară din vie, l-au ucis. Ce va face, deci, acestora stăpânul viei? Va veni și va pierde pe lucrătorii aceia, iar via o va da altora. Iar ei, auzind, au zis: Să nu se întâmple! El însă, privind la ei, a zis: Ce înseamnă deci scriptura aceasta: «Piatra pe care n-au luat-o în seamă ziditorii, aceasta a ajuns în capul unghiului»? Oricine va cădea pe această piatră va fi sfărâmat, iar peste cine va cădea ea, pe acela îl va zdrobi.”

Trimiterea Fiului

Origen, Despre principii, Cartea Întâia, VIII, 2, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 8, pp. 62, 63

„(...) Fiul, Care era sub înfățișa­rea lui Dumnezeu, S-a smerit pe Sine (Filipeni 2, 8), iar prin această golire de Sine a vrut să ne arate deplinătatea dumnezeirii. Să presupunem că s-ar fi confecțio­nat o statuie atât de mare încât să încapă în volumul ei lumea întreagă și că n-ar putea fi văzută de nimeni din pricina imensității ei, iar alături de ea s-ar fi con­fecționat și altă statuie întru totul asemenea celeilalte prin configu­rația organelor și prin trăsăturile feței, prin concepție și material, doar că era mai mică: cei care nu puteau aprecia și contempla pe cea dintâi din pricină că era prea uriașă au putut face acest lucru contemplând pe cea mică și închipuindu-și că au văzut totuși și pe cea mare, întrucât ele fuseseră confecționate exact la fel în privința raportului dintre organe și față, dintre concepție și material. Tot așa ceva a făcut și Fiul, când S-a smerit pe Sine de egalitatea cu Tatăl ca să ne arate drumul cunoașterii, devenind astfel «chipul ființei lui Dumnezeu», iar noi, care nu putem primi mărirea Luminii celei preacurate care se află în mărimea dumnezeirii Sale, prin faptul că Hristos S-a făcut pentru noi strălucire a Lui, am ajuns și noi să vedem lumina dumnezeiască, contemplând strălucirea ei. Desigur, comparația celor două statui, atunci când o raportăm la lumea fizică, nu trebuie să aibă alt înțeles decât că, limitând pe Fiul lui Dumnezeu la cadrele restrânse ale unui corp omenesc, am putea să recunoaș­tem, pe temeiul unor fapte și al unei puteri asemănătoare, mă­reția nesfârșită și nevăzută a lui Dumnezeu-Tatăl, Care era de față în El, după cum spusese apos­tolilor Săi: Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl (Ioan 14, 9), iar în alt loc: Eu și Tatăl una suntem (Ioan 10, 30).”

(Pr. Narcis Stupcanu)