Luca 5, 27–32 (Chemarea vameșului Levi - Matei)

„În vremea aceea, trecând, Iisus a văzut un vameș, cu numele Levi, care ședea la   vamă, și i-a zis: Vino după Mine! Atunci, lăsând toate, el s-a ridicat și a mers după El. Și I-a făcut Levi un ospăț mare în casa lui. Și era mulțime mare de vameși și de alții care ședeau cu ei la masă. Dar fariseii și cărturarii lor murmurau către ucenicii Lui, zicând: De ce mâncați și beți împreună cu vameșii și cu păcătoșii? Iar Iisus, răspunzând, a zis către ei: N-au trebuință de doctor cei sănătoși, ci cei bolnavi. Căci n-am venit să chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși la pocăință.”

Pocăința și propria judecată

Sfântul Macarie Egipteanul, Alte șapte omilii, Despre înălțarea minții, 10, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 318

„ (…) dacă cineva, văzând bunătatea și îndelunga Lui răbdare nu arată pocăință, ci din contră, găsește în aceasta motiv să păcătuiască și mai mult, încât adaugă păcat peste păcat, greșeală peste greșeală, obrăznicie peste obrăznicie, împlinește măsura nelegiuirii, alunecă în greșeli din care nu se mai poate ridica, ajunge la ruină, supus întru totul diavolului și se pierde.”

Clement Alexandrinul, Stromatele, Stromata a II-a, Cap. XIII, 56.1.-56.2, 57.1.-57.2., în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 5, p. 143

„Cel care ia iertare de păcate nu trebuie să mai păcătuiască. În afară de prima și singura pocăință de păcate — pocăință de păcatele săvârșite mai înainte, din timpul primei viețuiri, din timpul păgânătății, adică din timpul neștiinței — stă în fața celor aleși iarăși o pocăință, care curăță locul sufletului de păcatele săvârșite, ca să se întemeieze credința. Cunoscător de inimi (Fapte 15, 8) fiind Domnul și cunoscând mai dinainte cele viitoare, a văzut mai dinainte, de demult și de la început, să omul se schimbă ușor și că diavolul este înșelător și viclean; știa că diavolul, invidiind pe om din pricina iertării păcatelor, va da aleșilor lui Dumnezeu prilejuri de păcate, viclenind, cu multă pricepere, ca și ei să cadă cum a căzut el. Dumnezeu, fiind mult-îndurător, a dat încă o pocăință, a doua pocăință, celor care cad în păcate, deși sunt credincioși, pentru ca să mai poată avea o pocăință, care nu aduce părere de rău (II Corinteni 7, 10), acela care după chemare a fost ispitit, fiind silit sau înșelat. Că dacă păcătuim de bună voie după ce am luat cunoștință de adevăr, nu mai rămâne jertfă pentru păcate, ci așteptarea înfricoșătoare a judecății și iuțimea focului, care va mistui pe cei potrivnici (Evrei 10, 26-27).”

Sfântul Macarie Egipteanul, Alte şapte omilii, Despre înălțarea minții, 10, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 318

„Dumnezeu este bun, iubitor de oameni şi milosârd şi aşteaptă îndelung pocăința fiecăruia dintre păcătoşi. El face sărbătoare cerească din întoarcerea păcătoşilor. Pentru că zice: Bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte (Luca 15, 10).”

(Pr. Narcis Stupcanu)