Marcu 6, 7–13

„În vremea aceea a chemat Iisus pe cei doisprezece ucenici ai Săi și a început să-i trimită doi câte doi și le-a dat putere asupra duhurilor necurate. Și le-a poruncit să nu ia nimic cu ei pe cale: nici pâine, nici traistă, nici bani la cingătoare, ci numai toiag; să fie încălțați cu sandale și să nu se îmbrace cu două haine. Și le zicea: În orice casă veți intra, acolo să rămâneți până ce veți ieși de acolo. Și dacă într-un loc nu vă vor primi pe voi, nici nu vă vor asculta, ieșind de acolo, scuturați praful de sub picioarele voastre, spre mărturie lor. Adevărat grăiesc vouă: Mai ușor va fi Sodomei și Gomorei în ziua judecății decât cetății aceleia. Deci, ieșind ei, propovăduiau să se pocăiască. Și scoteau mulți diavoli și ungeau cu untdelemn pe mulți bolnavi și-i vindecau.”

Propovăduirea apostolilor

Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Cartea a Zecea, Capitolul al Doilea, în Părinți și Scriitori Bisericești (2000), vol. 41, pp. 951-952

„(...) Cine ne va despărți pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foamea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? (Romani 8, 35). Auzi cum făgăduieşte că nu va fi nimic care să se opună sau să taie puterea iubirii lui față de Hristos? Iar dacă a iubi pe Hristos înseamnă a păstori turma şi a paşte mieii lui Hristos, cum nu va fi cu totul vădit că aceasta este mai tare şi decât moartea şi decât prigonirile şi sabia, şi că cel ce propovăduieşte cuvântul mântuitor celor ce nu-L cunosc pe Dumnezeu va disprețui cu totul orice strâmtorare?”

„(...) Şi acum, Doamne, caută spre amenințările lor şi dă robilor Tăi să grăiască cuvântul Tău cu toată îndrăzneala (Fapte 4, 29). În mod obişnuit celor ce slujesc Evanghelia li se împotrivesc foarte mulți şi-i lovesc. Dar, deşi era mare frica şi cumplite valurile care se ridicau din amenințări, nu era nici un motiv care să-i facă pe cei cu adevărat ucenici să pătimească, dar au ales să săvârşească prin lucrarea lor opera iubirii. Iar iubirea este astfel cum ne-a arătat-o Mântuitorul: în locul bucuriei, ce I se cuvenea, a răbdat crucea, disprețuind ruşinea, ca să obțină mântuirea celor ce au păcătuit. Căci, dacă El n-ar fi voit să pătimească, am fi încă morți şi slujitori ai diavolului, nebuni, orbi, lipsiți de orice bine, robi ai plăcerii şi ai păcatului, neavând nici o nădejde şi fără de Dumnezeu în această lume (Efeseni 2, 12).”

Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Cartea a Zecea, Capitolul al Doilea, în PSB, vol. 41, p. 962

„Deci cel ce vrea să slujească într-un unic mod lui Dumnezeu şi nu vede nimic mai presus de dreapta credință în El trebuie să lupte cu cei ce iubesc lumea, când vrea să-i îndemne să părăsească întinăciunile ei. Căci le sunt greu de purtat iubitorilor de plăceri sfaturile care îi cheamă spre altceva, aşa cum şi celor ce-şi corup trupul prin aceste patimi le sunt împovărătoare ajutoarele ce folosesc la curățirea aceloraşi.”