Matei 23, 29–39

„Zis-a Domnul către iudeii care veniseră la Dânsul: Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici! Că zidiți mormintele prorocilor și împodobiți pe ale drepților și ziceți: Dacă am fi fost noi în zilele părinților noștri, n-am fi fost părtași cu ei la vărsarea sângelui prorocilor. Așadar, mărturisiți voi înșivă că sunteți fii ai celor ce au ucis pe proroci. Dar voi întreceți măsura părinților voștri! Șerpi, pui de vipere, cum veți scăpa de osânda gheenei? De aceea, iată, Eu trimit la voi proroci, și înțelepți și cărturari; dintre ei veți ucide și veți răstigni; dintre ei veți biciui în sinagogi și-i veți urmări din cetate în cetate, ca să cadă asupra voastră tot sângele drepților răspândit pe pământ, de la sângele dreptului Abel până la sângele lui Zaharia, fiul lui Varahia, pe care l-ați ucis între templu și altar. Adevărat grăiesc vouă: Vor veni acestea toate asupra acestui neam. Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci și cu pietre ucizi pe cei trimiși la tine! De câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu ați voit! Iată, casa voastră vi se lasă pustie; căci vă zic vouă: De acum nu Mă veți mai vedea până când nu veți zice: «Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului».”

Slava deșartă

Viața Sfântului Macarie Egipteanul - Epistola Sfântului Macarie Egipteanul, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 34, pp. 75-76

„Să nu ne înfumurăm cu darurile Domnului, atunci când săvârșim virtutea, nici să nu cugetăm lucruri mari despre noi, înainte de a ajunge la locurile sperate; un astfel de cuget ne slăbește avântul, face fără folos osteneala noastră și ne face nedemni de harul care ni s-a dat.

Se cuvine să fim smeriți și mereu să ne temem ca nu cumva să ne aflăm departe de cele promise și de iubirea desăvârșită a lui Hristos. Cel îndrăgostit de acestea, cel ce privește la promisiunea cea de sus, nu se oprește la post, la priveghere și la cele asemenea lor, ci, plin fiind de dor divin și privind neîncetat către Cel ce-l cheamă, socotește puțin lucru luptele și în orice lucru se nevoiește, numai să dobândească promisiunea; până la sfârșitul acestei vieți se luptă să adauge ostenelilor (noi) din osteneli, virtuților (noi) virtuți, să devină (vas) cinstit al lui Dumnezeu, prin fapte, având mereu con­ș­ti­ința că nu este vrednic pentru Dumnezeu. Acest fapt este cea mai mare reușită a filosofiei: fiind mare prin fapte, să te smerești cu inima și să te disprețuiești, să îndepărtezi de la tine mândria și să ai frică de Dumnezeu, să dobândești promisiunea nu ca și când ai obține-o prin fapte, ci prin credință. Că atât de mari fiind darurile, nu există osteneli care să le răsplătească. Răsplata lor nu stă în osteneli, ci în cre­dință și nădejde. Iar esența credinței este sărăcia cu duhul și iubirea nemăsurată către Dumnezeu.”