Matei 4, 23-25; 5, 1-13

„În vremea aceea a străbătut Iisus toată Galileea, învățând în sinagogile lor și propovăduind Evanghelia Împărăției și tămăduind toată boala și toată neputința în popor. Și s-a dus vestea despre El în toată Siria și aduceau la El pe toți cei ce se aflau în suferințe, fiind cuprinși de multe feluri de boli și de chinuri, pe demonizați, pe lunatici, pe slăbănogi, și El îi vindeca. Și mulțimi multe mergeau după Iisus, din Galileea, din Decapole, din Ierusalim, din Iudeea și de dincolo de Iordan. Văzând mulțimile, Iisus S-a suit în munte și, așezându-Se, ucenicii Lui au venit la El. Și, deschizându-Și gura, îi învăța, zicând: Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăția cerurilor. Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia. Fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul. Fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate, că aceia se vor sătura. Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui. Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este Împărăția cerurilor. Fericiți veți fi când, din pricina Mea, vă vor ocărî și vă vor prigoni și, mințind, vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră. Bucurați-vă și vă veseliți, că plata voastră multă este în ceruri, că așa au prigonit și pe prorocii cei dinainte de voi. Voi sunteți sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai este bună, decât să fie aruncată afară și călcată în picioare de oameni.”

Fericiți făcătorii de pace!

Sfântul Clement Romanul, Omilie, numită a doua Epistolă către Corinteni, cap. X, în Părinți și Scriitori Bisericești (1979), vol. 1, p. 116

„Dacă ne vom strădui să facem bine, pacea ne va urma. Aceasta e pricina că nu poți găsi pacea la oamenii cuprinşi de temeri omeneşti, care aleg mai degrabă desfătarea de aici decât făgăduința viitoare. Ei nu ştiu cât chin are desfătarea de aici şi ce fericire are desfătarea viitoare.”

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Epistole, Partea Întâi, Ep. 34, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 81, p. 171

„Mergând spre patima Sa, Domnul ne-a lăsat pacea. Şi înviind din morți, iarăşi ne-a dat pacea. Ce a înțeles prin aceasta? Că trebuie să purtăm timpurile ce ne sunt potrivnice fără patimă, ne­căzând sub împrejurările supă­rătoare, întăriți de o nădejde mai bună, nici lăsându-ne purtați de lucrurile plăcute spre respingerea gândului care ne învață cele bune. Şi să fim aceiaşi, fie păti­mind, fie aflându-ne în cele plăcute. Dar aceasta nu se întâmplă dacă nu călcăm mai întâi peste aspidă şi vasilisc (Psalmi 90, 13), adică dacă nu ne ridicăm peste neascultarea de cuvinte dumne­zeieşti şi peste primirea gândurilor rele; şi dacă nu călcăm peste leu şi peste balaur (Psalmi 90, 16), adică peste mânie şi poftă, care mistuindu-se, vom avea toată pacea, nemaipu­tându-ne mişca spre ceva din cele ce sunt aici.”

(Pr. Narcis Stupcanu)