„Atunci când S-a născut Iisus în Betleemul Iudeei, în zilele regelui Irod, iată magii de la Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând: Unde este împăratul Iudeilor, Cel ce S-a născut? Căci am văzut la Ră
25 Dec, 2024
Micul catehism: Dragostea sfinţilor pentru apropiaţii lor este veşnică
Sfântul Apostol Pavel spunea că se roagă mereu pentru ucenicii săi: „Nu încetez a mulţumi pentru voi, pomenindu-vă în rugăciunile mele, ca Dumnezeul Domnului nostru Iisus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea vouă duhul înţelepciunii şi al descoperirii, spre deplina Lui cunoaştere, şi să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea la care v-a chemat, care este bogăţia slavei moştenirii Lui, în cei sfinţi“ (Efeseni 1, 16-18). În Epistola a doua către Corinteni ne încredinţează că „aceasta cerem în rugăciunea noastră: desăvârşirea voastră“ (versetul 9).
Dragostea faţă de aproapele atingea semenea înălţimi încât cei drepţi, îngrijindu-se de creşterea morală şi de mântuirea aproapelui, erau de acord ca mai degrabă Dumnezeu să-i lipsească pe ei de fericirea veşnică decât să-i lipsească de mila Sa. Proorocul Moise, în rugăciunea sa pentru poporul evreu, după ce acesta căzuse în păcatul idolatriei, turnându-şi un viţel de aur şi închinându-i-se lui, îl implora pe Dumnezeu: „O, Doamne, poporul acesta a săvârşit păcat mare, făcându-şi dumnezeu de aur. Rogu-mă, acum, de vrei să le ierţi păcatul acesta, iartă-i; iar de nu, şterge-mă şi pe mine din cartea Ta, în care m-ai scris“ (Ieşire 32, 31-32). O astfel de atitudine întâlnim şi în Noul Testament, la Sfântul Apostol Pavel: „Căci aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru fraţii mei, cei de un neam cu mine, după trup“ (Romani 9, 3). Dacă sfinţii se îngrijeau de apropiaţii lor, când erau în viaţa pământească, ce ar putea să îi împiedice să se roage şi după ce au ajuns în împărăţia cerurilor? Dragostea nu dispare odată cu momentul morţii. Ea uneşte Biserica luptătoare cu cea triumfătoare (a sfinţilor).
