Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Teologie și spiritualitate Evanghelia zilei Micul catehism: Momente importante din Liturghia catehumenilor (IV)

Micul catehism: Momente importante din Liturghia catehumenilor (IV)

Un articol de: Pr. Gheorghe Mihăilă - 11 Septembrie 2008

În timpul Liturghiei catehumenilor, după vohodul mic (ieşirea cu Sf. Evanghelie), strana şi credincioşii cântă trisaghionul liturgic. Acest imn a fost introdus în rânduiala Sf. Liturghii în perioada 450-453, pe vremea patriarhului Proclu al Contantinopolului şi a împăraţilor Teodosie II şi Pulheria. Imnul „Sfinte Dumnezeule...“ a fost menţionat prima dată în actele Sinodului IV ecumenic, care a avut loc la Calcedon, în anul 451.

Liturgistul Nicolae Cabasila a explicat trisaghionul liturgic astfel: „Cântarea aceasta e împrumutată parte din cântarea îngerilor, parte din cântarea sfinţilor psalmi ai proorocului şi este alcătuită de Biserica lui Hristos, fiind închinată Sfintei Treimi. Într-adevăr, cuvântul «Sfinte», cântat de trei ori, este imnul Serafimilor; iar cuvintele «Dumnezeule, tare, fără de moarte», sunt din acel psalm al lui David, în care el spune: «Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel tare, Cel viu» (Psalm 41, 2). Alegerea şi împreunarea acestor cuvinte, precum şi adaosul cererii «miluieşte-ne pe noi», sunt opera Bisericii, care-L cunoaşte şi-L propovăduieşte pe Unul Dumnezeu în Treimea Sa“. În continuarea exegezei liturgice, teologul bizantin Cabasila considera că imnul pune în evidenţă atât legătura din Vechiul Testament şi Noul Testament, cât şi unirea Bisericii triumfătoare cu cea luptătoare: „Prin aceasta ea vrea să arate, pe de o parte, legătura dintre Vechiul şi Noul Testament, iar pe de altă parte, că îngerii şi oamenii s-au unit într-o singură Biserică şi un singur cor prin venirea lui Hristos, Cel ce e mai presus de ceruri şi totodată pe pământ. De aceea, după ce Sfânta Evanghelie a fost arătată şi apoi dusă în altar, cântăm imnul acesta cu glas tare, pentru că Cel ce S-a sălăşluit între noi ne-a aşezat împreună cu îngerii, făcându-ne loc în corul lor“. Prezenţa nevăzută a sfinţilor îngeri este arătată şi în „Rugăciunea intrării“, pe care preotul o rosteşte în timpul vohodului cu Sf. Evanghelie: „Fă ca împreună cu intrarea noastră să fie şi intrarea sfinţilor Tăi îngeri, care slujesc împreună cu noi şi împreună slăvesc bunătatea Ta“.