„Atunci când S-a născut Iisus în Betleemul Iudeei, în zilele regelui Irod, iată magii de la Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând: Unde este împăratul Iudeilor, Cel ce S-a născut? Căci am văzut la Ră
Micul catehism: Virtuţile sunt semne ale sănătăţii spirituale
Potrivit Sf. Ioan Damaschin, cuvântul virtute (areti) provine din „airestaia“ care înseamnă a alege; deci, chiar etimologia acestui cuvânt ne arată că virtutea creştină nu poate fi impusă, ci este o alegere personală.
Biserica Ortodoxă împarte virtuţile în virtuţi teologice şi virtuţi morale. Virtuţile teologice sunt acelea care se dezvoltă în sufletul credinciosului cu ajutorul harului dumnezeiesc şi sunt îndreptate nemijlocit către Dumnezeu, apropiindu-l pe creştin de izvorul vieţii religioase, care este Dumnezeu. Virtuţile teologice le sădeşte Dumnezeu în suflet împreună cu harul sfinţitor; de aceea ele sunt virtuţi insuflate. Ele îndreaptă viaţa creştinului către Dumnezeu şi-i întăresc înclinarea firească de a săvârşi fapte bune. Fără ele nimeni nu se poate mântui. Virtuţile teologice sunt: credinţa, nădejdea şi dragostea. Părinţii duhovniceşti ai Bisericii consideră virtuţile teologice „începutul, mijlocul şi sfârşitul“, „dăruitoare şi călăuzitoare tuturor virtuţilor“. Credinţa ne face să ne temem cu adevărat de Dumnezeu. Nădejdea, eliberându-l cu adevărat pe creştin de frica de rob, îl înalţă spre dragoste, care înfăptuieşte unirea cu Dumnezeu. Virtuţile morale sunt acelea care călăuzesc viaţa creştinului faţă de sine şi faţă de semenii săi. Ele au drept scop moralizarea credinciosului şi a raporturilor cu semenii lui, adică întocmirea vieţii şi a rânduielilor dintre oameni după legile morale. Virtuţile morale cele mai importante sunt: înţelepciunea, dreptatea, cumpătarea şi bărbăţia. Aceste virtuţi se mai numesc şi cardinale, fiindcă ele stau la temelia celorlalte virtuţi şi deci pe ele se fundamentează viaţa cinstită. Virtuţile morale se pot dobândi şi prin puterile fireşti cu care este înzestrat omul; de aceea ele se mai numesc virtuţi fireşti sau câştigate. După învăţătura creştină, virtutea corespunde stării „celei după fire“ a omului sau stării lui celei conforme cu firea, pe când răutatea, stării lui „celei împotriva firii“. Virtutea dovedeşte sănătate, pe când răutatea arată starea de boală.