Poezii creştine

Iisus

Panait Cerna

Ai fost un om şi-ai pătimit ca dânsul…

Un Dumnezeu - cum te credeau părinţii -

Pluteşte-n veci deasupra suferinţii:

El nu ne poate înţelege plânsul.

Pe Dumnezeu, de l-am vedea în cuie,

Cu pieptul plin de lănci, cu pieptul supt,

Am spune că-i un joc, dar jertfă nu e:

El din fiinţa lui nimic n-a rupt.

Dar Tu ai sângerat pe negre căi,

Supt umilinţi ce nu le ştie cerul;

Tu ai gemut, când te pătrunse fierul,

De-au tremurat şi ucigaşii tăi.

Şi ochii tăi cei blânzi se înnoptară,

Şi gura ta sa-nvineţit de chin,

Şi duhul tău, ce nu putea să moară,

A smuls din trup suspin după suspin.

Un om, un om, prin patimile sale!

Şi totuşi, cât de sus, lumina mea,

Te-a înălţat răbdarea sfântă-a ta!

De mila ta, la glasul tău de jale.

Să se deştepte morţi de mii de vremi

Şi-adâncul lumii să se înfioare,

Iar Tu - să ai privirea iertătoare,

Un om să fii - şi tot să nu blestemi!...

Cum au putut să steie laolaltă

Atâta chin şi-atâta bunătate?

Se rătăceşte mintea şi nu poate

Să te urmeze-n lumea ta înaltă...

*

Al nostru eşti: al celor slabi şi goi -

Pământ ţi-e trupul şi-n pământ se-ascunde,

Dar umbra ta rămase printre noi

Şi inima-mi te simte orişiunde:

De sufletul ce-a întâlnit mizerii

Şi cu obolul său le-a vindecat,

Te-apropii lin, prin negura tăcerii,

Şi strângi în taină mâna care-a dat;

Apostolului răsplătit cu ură,

Tu-i spui: Mergi, nu eşti singur în durere!

Şi gura ţi-o-nfrăţeşti cu sfânta gură

Ce-a semănat nădejdi şi mângâiere;

De cel ce geme, neputând să moară,

Apropii cupa liniştii de veci;

Mereu sporeşte-a inimii comoară

Şi drum de zâmbet laşi pe unde treci…

Al nostru eşti! Ce ochi văzu vrâodată

Că te-ai suit la cer, purtat de nori?

Ce gând nebun svârli această pată,

Pe cel mai mare dintre visători?

Putut-a oare sufletu-ţi să fugă

La cei senini şi fericiţi din cer,

Când jos, prin murmure de chin şi rugă,

Atâtea braţe tremură şi-l cer?

Nu, nu! Ale Golgotei reci piroane

Nu te-au lipit atât de strâns pe lemn,

Cât te-a legat de-acest pământ nedemn

Nemărginirea rănilor umane.

Atâta timp cât lutul n-o să crească

Copii asemeni chipului tău sfânt;

Atâta timp, cât liniştea cerească

Nu se coboară-n inimi pe pământ;

Cât timp nu vezi aieve tot ce sameni,

Şi ochii toţi de plâns n-or fi deşerţi,

Atât de mult Tu, cel născut din oameni,

Va trebui să mângâi şi să ierţi;

Atât de mult vei auzi jelire

Şi rana ta va sângera mereu -

Îmblânzitor de oameni prin iubire,

Tu ţi-ai ales destinul cel mai greu!

Dar când vei smulge-ntreaga omenire

Din somnul lung al greului răbdat,

Când nu va fi nici chin, nici rătăcire,

Atunce tu zâmbi-vei împăcat;

Atunce numai îngerul hodinii

Va coborî supt ochiu-ţi înţelept:

Îţi va culege de pe frunte spinii

Şi-ţi va închide rănile din piept.