Poezii creştine

Aripile absente

Dan Botta

Dumnezeu l-a făcut pe om cu puţin

mai prejos decât îngerii

Paseri, mari paseri stymphaliene

ce bat din aripe de vis,

Paseri mari cu himerice pene

Nălucind un divin Paradis,

Oh, aripile lor, ah, aripile!

Ca nebun rătăcesc printre sfere

De-argint, cu tot sufletu-n vis,

În văzduhul bătut de himere,

Dar mă zbat ferecat pe pământ...

Îmi lipsesc, îmi lipsesc doar aripile.

Meteori siderali, pulberi vaste,

Aurore de peste fire,

Unduind între stelele caste,

Suspinând mătăsoasele lire...

Ah, unde mi-s, unde aripile!

Şi nepământeşti refrigenţe,

Cristalinele sfere din cer

Şi tot universu-n cadenţe

Îmi cer inima, sufletu-mi cer.

dar unde mi-s, unde aripile!

Şi mă zbucium în inima-mi tristă

Şi mă zbat şi încerc ca Icar

Să mă-abat cu a gânduhii rază,

Să calc cerul şi aerul rar,

Dar nu pot, căci se frâng doar aripile.

Şi luceşte fantastic ideea

Între zările cerului - crin,

În neştire m-avânt spre scânteia

Nebună - şi iarăşi recad,

Căci, vai, îmi lipsesc doar aripile.

Şi atunci mă cufund în tristeţe

Şi-n spaimă de sufletul meu,

Şi-n patima tristei vieţe

De-a fi doar o fărâmă de zeu;

Căci ce-i zeul ce-şi pierde aripele?

Stau visând empyreice gemme

De foc, boreale cununi,

Şi plâng şi mă frâng sub blesteme,

Şi-ntind spre cer pumnii nebuni,

Doamne, unde mi-s aripile?

Trec prin aer adânci serafimi,

Serafimii cu aripi cari văd

Mii de aripi ce au ochii sublimi

Prin aerul sfînt se străvăd,

Unde mi-s, Doamne, aripile?

De ce mi-ai dat sfinte-aspiraţii

Şi doruri nebune mi-ai dat,

De ce îmbrăcat-ai în graţii

O humă şi-atâta păcat

Şi de ce mi-ai luat, Doamne, aripile?

Şi ca orice infirm care simte

În braţul secat un fior,

Dau mereu din aripile-mi strâmte

Şi-aripile absente mă dor.