Aripile absente
Dan Botta
Dumnezeu l-a făcut pe om cu puţin
mai prejos decât îngerii
Paseri, mari paseri stymphaliene
ce bat din aripe de vis,
Paseri mari cu himerice pene
Nălucind un divin Paradis,
Oh, aripile lor, ah, aripile!
Ca nebun rătăcesc printre sfere
De-argint, cu tot sufletu-n vis,
În văzduhul bătut de himere,
Dar mă zbat ferecat pe pământ...
Îmi lipsesc, îmi lipsesc doar aripile.
Meteori siderali, pulberi vaste,
Aurore de peste fire,
Unduind între stelele caste,
Suspinând mătăsoasele lire...
Ah, unde mi-s, unde aripile!
Şi nepământeşti refrigenţe,
Cristalinele sfere din cer
Şi tot universu-n cadenţe
Îmi cer inima, sufletu-mi cer.
dar unde mi-s, unde aripile!
Şi mă zbucium în inima-mi tristă
Şi mă zbat şi încerc ca Icar
Să mă-abat cu a gânduhii rază,
Să calc cerul şi aerul rar,
Dar nu pot, căci se frâng doar aripile.
Şi luceşte fantastic ideea
Între zările cerului - crin,
În neştire m-avânt spre scânteia
Nebună - şi iarăşi recad,
Căci, vai, îmi lipsesc doar aripile.
Şi atunci mă cufund în tristeţe
Şi-n spaimă de sufletul meu,
Şi-n patima tristei vieţe
De-a fi doar o fărâmă de zeu;
Căci ce-i zeul ce-şi pierde aripele?
Stau visând empyreice gemme
De foc, boreale cununi,
Şi plâng şi mă frâng sub blesteme,
Şi-ntind spre cer pumnii nebuni,
Doamne, unde mi-s aripile?
Trec prin aer adânci serafimi,
Serafimii cu aripi cari văd
Mii de aripi ce au ochii sublimi
Prin aerul sfînt se străvăd,
Unde mi-s, Doamne, aripile?
De ce mi-ai dat sfinte-aspiraţii
Şi doruri nebune mi-ai dat,
De ce îmbrăcat-ai în graţii
O humă şi-atâta păcat
Şi de ce mi-ai luat, Doamne, aripile?
Şi ca orice infirm care simte
În braţul secat un fior,
Dau mereu din aripile-mi strâmte
Şi-aripile absente mă dor.
