Darul cel crâncen
Radu Gyr
Doamne, de pomină e darul Tău,
pe care-l numim viaţa noastră...
Jude năprasnic, amarnic birău,
pedeapsa n-ar da-o mai aspră.
Gâde de-ai fi şi tot n-ai putea
mai crunt să ne rupi în osândă;
lotru de-ai fi şi gheara Ta rea
nu s-ar răşchira mai flămândă.
Cine-a băsmit că din stelele-Ţi dulci
ne milui betegele treceri?
Tu nu ne-ai da aripi ca să ni le smulgi,
nici cer, ca să-l spurci şi să-l seceri.
O, de-ai sufla rai din rai peste noi,
tu nu ne-ai prăda pânâ la oase
şi nu Ţi-ai lua duhul sfânt înapoi,
cu mâini de tâlhar, ticăloase.
N-ai face din darul Tău şbilţ de hingher,
nici uri, nici nelinişti, nici cuie.
Nu, trecerea asta grozavă prin fier
nu e pomana azurului. Nu e.
Nu, poticneala prin smârc şi urzici
nu e ofrandă divină...
Un sâmbur din Tine de-ai pune şi-aici
Ţi-am semăna prin lumină.
De-am fi după chipul şi liniştea Ta,
ce limpezi şi-nalţi ne-am şti, Doamne!
Seninătăţile Tale ar sta
în noi ca nişte coloane.
Tu drept ca un turn eşti şi clar ca un zbor
şi pur ca îngheţul agatii.
Noi: tulburi şi strâmbi şi cu lanţ la picior,
ca nişte ulii-ntre gratii.
Tu eşti armonie şi reci simetrii;
noi: fluvii muşcând stăvilare.
Azurul Tău creşte heruvi şi vecii,
iar lutul nostru doar fiare.
Scârbiţi ne târâm şi de mlaştini sătui,
cu pumni de revoltă deşartă:
nu, smoala aceasta nu-i mila Ta, nu-i,
ea e de diavol răsfiartă.
Şi totuşi visăm şi sperăm şi iubim,
şi-n primăvara Ta goală,
în sânge ne fâlfâie-un alb serafim
şi-un piersic de aur se scoală.
Şi, uite, sperăm şi visăm şi iubim,
venunu-i parfum şi argint e,
şi viaţa pe care-o spurcăm şi-o sfinţim
e dar de la Tine, Părinte…
