Poezii creştine

Darul cel crâncen

Radu Gyr

Doamne, de pomină e darul Tău,

pe care-l numim viaţa noastră...

Jude năprasnic, amarnic birău,

pedeapsa n-ar da-o mai aspră.

Gâde de-ai fi şi tot n-ai putea

mai crunt să ne rupi în osândă;

lotru de-ai fi şi gheara Ta rea

nu s-ar răşchira mai flămândă.

Cine-a băsmit că din stelele-Ţi dulci

ne milui betegele treceri?

Tu nu ne-ai da aripi ca să ni le smulgi,

nici cer, ca să-l spurci şi să-l seceri.

O, de-ai sufla rai din rai peste noi,

tu nu ne-ai prăda pânâ la oase

şi nu Ţi-ai lua duhul sfânt înapoi,

cu mâini de tâlhar, ticăloase.

N-ai face din darul Tău şbilţ de hingher,

nici uri, nici nelinişti, nici cuie.

Nu, trecerea asta grozavă prin fier

nu e pomana azurului. Nu e.

Nu, poticneala prin smârc şi urzici

nu e ofrandă divină...

Un sâmbur din Tine de-ai pune şi-aici

Ţi-am semăna prin lumină.

De-am fi după chipul şi liniştea Ta,

ce limpezi şi-nalţi ne-am şti, Doamne!

Seninătăţile Tale ar sta

în noi ca nişte coloane.

Tu drept ca un turn eşti şi clar ca un zbor

şi pur ca îngheţul agatii.

Noi: tulburi şi strâmbi şi cu lanţ la picior,

ca nişte ulii-ntre gratii.

Tu eşti armonie şi reci simetrii;

noi: fluvii muşcând stăvilare.

Azurul Tău creşte heruvi şi vecii,

iar lutul nostru doar fiare.

Scârbiţi ne târâm şi de mlaştini sătui,

cu pumni de revoltă deşartă:

nu, smoala aceasta nu-i mila Ta, nu-i,

ea e de diavol răsfiartă.

Şi totuşi visăm şi sperăm şi iubim,

şi-n primăvara Ta goală,

în sânge ne fâlfâie-un alb serafim

şi-un piersic de aur se scoală.

Şi, uite, sperăm şi visăm şi iubim,

venunu-i parfum şi argint e,

şi viaţa pe care-o spurcăm şi-o sfinţim

e dar de la Tine, Părinte…