Poezii creştine

Clopotele

Al. Philippide

Duminicile-n fiecare săptămână,

Când clopotele-n mantii de bronz se iau de mână

Şi-ncep ca să colinde

Cât văzduh poate glasul lor cuprinde,

Umflaţi de vânt,

Buimaci, târându-şi umbra greoaie pe pământ,

Toţi nourii aleargă cu clopotele-n zbor

Pe urma lor;

Iar când în zare ca-ntr-o văgăună

S-au prăbuşit cu toţii împreună,

Din ce în ce mai limpede răsună,

Împodobind cu aur proaspăt crinii,

Goarna luminii!

Şi-atunci tot cerul se preschimbă

În clopot nalt, cu soarele drept limbă,

Care bate

Clipe de lumină

Pentru cei a căror inimă se zbate.

Ca limba unui clopot rostogolit în tină

În hohote sonore văzduhul se distramă

Când clopotele-n tropot de copite

Îndeamnă sufletele toropite

Şi le cheamă

Cu ele către soare să s-avânte,

Sărmane clopote cu aripi frânte!

Şi-atunci nebunii care-ntr-una urlă

Cu sufletul la gură ca o surlă,

Când clopotele-n fiecare turlă

Cu ură-şi muşcă frânghiile, botniţi,

Nebunii intră pe furiş în casă,

Şi tac din gură, şi s-ascund sub masă;

Căci trebuie să ştiţi că din clopotniţi

Îndată clopotele au să zboare

În cavalcadă către soare,

Şi-au să se-ntoarcă liniştit, la trap,

Să ne cadă pe cap,

Să ne cadă pe cap!

Dar eu care nu sunt nebun,

Vă spun:

Că clopotele-n fiecare săptămână

Se iau de mână;

Îşi suflecă mantalele-ntr-o horă

Sonoră;

Şi-apoi pornesc ca să colinde

Cât văzduh poate glasul lor cuprinde.

dar vă mai spun,

Eu, care nu sunt nebun,

Vă spun că toate clopotele spun:

Că, dintr-o dată preschimbate-n goarne,

Au să răstoarne

Văzduhul peste noi ca un puhoi

De cer albastru şi lumină multă,

Şi-atuncea noi,

Care suntem acei ce tac şi le ascultă,

Stăruitori vom sta cu fruntea boltă

de revoltă,

Cu ochiul cupă de nădejde multă,

Cu zdrenţele azurului pe noi,

Surâzători - cu clopotele-n noi!