Clopotele
Al. Philippide
Duminicile-n fiecare săptămână,
Când clopotele-n mantii de bronz se iau de mână
Şi-ncep ca să colinde
Cât văzduh poate glasul lor cuprinde,
Umflaţi de vânt,
Buimaci, târându-şi umbra greoaie pe pământ,
Toţi nourii aleargă cu clopotele-n zbor
Pe urma lor;
Iar când în zare ca-ntr-o văgăună
S-au prăbuşit cu toţii împreună,
Din ce în ce mai limpede răsună,
Împodobind cu aur proaspăt crinii,
Goarna luminii!
Şi-atunci tot cerul se preschimbă
În clopot nalt, cu soarele drept limbă,
Care bate
Clipe de lumină
Pentru cei a căror inimă se zbate.
Ca limba unui clopot rostogolit în tină
În hohote sonore văzduhul se distramă
Când clopotele-n tropot de copite
Îndeamnă sufletele toropite
Şi le cheamă
Cu ele către soare să s-avânte,
Sărmane clopote cu aripi frânte!
Şi-atunci nebunii care-ntr-una urlă
Cu sufletul la gură ca o surlă,
Când clopotele-n fiecare turlă
Cu ură-şi muşcă frânghiile, botniţi,
Nebunii intră pe furiş în casă,
Şi tac din gură, şi s-ascund sub masă;
Căci trebuie să ştiţi că din clopotniţi
Îndată clopotele au să zboare
În cavalcadă către soare,
Şi-au să se-ntoarcă liniştit, la trap,
Să ne cadă pe cap,
Să ne cadă pe cap!
Dar eu care nu sunt nebun,
Vă spun:
Că clopotele-n fiecare săptămână
Se iau de mână;
Îşi suflecă mantalele-ntr-o horă
Sonoră;
Şi-apoi pornesc ca să colinde
Cât văzduh poate glasul lor cuprinde.
dar vă mai spun,
Eu, care nu sunt nebun,
Vă spun că toate clopotele spun:
Că, dintr-o dată preschimbate-n goarne,
Au să răstoarne
Văzduhul peste noi ca un puhoi
De cer albastru şi lumină multă,
Şi-atuncea noi,
Care suntem acei ce tac şi le ascultă,
Stăruitori vom sta cu fruntea boltă
de revoltă,
Cu ochiul cupă de nădejde multă,
Cu zdrenţele azurului pe noi,
Surâzători - cu clopotele-n noi!
