Răspunsuri duhovniceşti: Cealaltă milostenie

Părinte, sunt atâţia cerşetori care ne ies în cale, mulţi invocând cele mai sensibilizante "poveşti", mai mult sau mai puţin adevărate. Există cazuri când milostenia se poate transforma în păcat?

Încă dintru începuturi, Biserica şi-a integrat milostenia, rugându-se pentru "cei ce aduc daruri şi fac bine" în sânul comunităţii. În cultul morţilor, milostenia în numele celor răposaţi poartă numele de "pomană". Rădăcina slavă a cuvântului înseamnă "a numi, a aduce aminte". Pomana se oferă şi se primeşte cu un anume ritual, ce include rostirea numelui celui decedat şi rugăciunea pentru sufletul său. Aşadar, pomana nu înseamnă gratuitate! Dimpotrivă, ea trebuie să aibă un răspuns: rugăciunea pentru binefăcător! Mai mult decât atât, pomana nu se cere, ea se oferă ca gest de încredere că te vei ruga! Iar cel care oferă trebuie să-şi selecteze atent beneficiarul, având în vedere calitatea morală şi certitudinea că se va ruga pentru binefăcător.

Milostenia e fapta cea bună izvorâtă din milă. Hristos simte milă faţă de mulţimi şi le hrăneşte în pustietate (Matei 14, 14; Marcu 6, 34)… şi totuşi nu I-a cerut nimeni de mâncare! Din păcate, rareori astăzi milostenia mai reprezintă iniţiativa noastră. Ea a devenit mai degrabă răspunsul la "recitalul" cerşetorului, care, imediat ce a primit, se consideră, la rândul său, absolvit de orice îndatorire, mulţumit că "efortul" i-a adus rezultat.

Există şi un paradox al milosteniei - milostenia cu bani. Ea nu mai poate crea puntea de comunicare între donator şi cel miluit. Donatorul se ascunde în spatele unui act formal, fără a cunoaşte măcar numele celui pe care-l ajută, cu atât mai puţin nevoile sale. Cât despre cel miluit, e greu de crezut că va şti ce să facă cu banii, spre folosul său, de vreme ce tocmai incapacitatea de a se administra l-a adus în starea de a cerşi ajutor altora. A oferi un bănuţ celui aflat în mizerie materială sau morală, fără a te interesa cum îl va folosi, te expune riscului de a deveni părtaş la patimile şi păcatele sale!

În loc de concluzie, aş face un apel să redescoperim milostenia sufletească. Este de mare actualitate: nu ne angajează material, ne este la îndemână şi pune cel mai bine în valoare calitatea de oameni, apropiindu-ne mult mai multe persoane care au nevoie de noi. A îndrepta pe cei păcătoşi, a învăţa pe cei neştiutori şi nepricepuţi, a da sfat celor ce au trebuinţă de el, a ierta pe cei ce ne-au greşit, a mângâia pe cei întristaţi, a nu ne răzbuna, ci a răsplăti mereu răul cu binele, a ne ruga pentru aproapele nostru sunt fapte care vor face cu adevărat să strălucească milostenia creştină spre a-i face pe semeni fericiţi şi lumea mai plăcută lui Dumnezeu!