Răspunsuri duhovniceşti: „Credinţa are putere să zidească fire nouă“

Cum se poate cultiva dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele şi care este importanţa credinţei în prietenie?

Numai printr-o rânduire, printr-o disciplinare. Însă, lucrurile sunt complicate, în sensul că, fără o puritate a vieţii, nu există nici o puritate a iubirii, nici a prieteniei, şi atunci grija noastră şi lucrul cel dintâi pe care trebuie să-l urmărim în toate ale noastre este să ne curăţim simţirile, cum zicem la Paşti: „Să ne curăţim simţirile, ca să vedem pe Hristos strălucind cu neapropiată lumină a Învierii“. Dacă nu ne curăţim simţirile, ni se schimbă spre rău şi gândirea, şi atunci iubirea noastră este iubire pătimaşă, întinată, în care oamenii trăiesc, însă nu cunosc binefacerile iubirii, aşa cum este iubirea binecuvântată de Dumnezeu. Trebuie să ţi se schimbe optica în toate privinţele. Oamenii văd acum multe spurcăciuni - pe care, de altfel, ei vor să le vadă; le caută anume. Sigur că şi în intimitatea lor sufletească şi în toate ale lor sunt afectaţi de acele întinăciuni, deci rugăciunea lor nu-i curată, iubirea nu e curată; când se gândesc la persoana iubită, mai ales când e de sex opus, văd ceea ce nu trebuie să vadă, mai degrabă văd întinăciunea, decât lucrurile pure, curate. Rânduiala aceasta a iubirii începe cu rânduiala vieţii, cu rânduiala curăţirii sufleteşti, cu despătimirea. Când ai ajuns la despătimire, ai ajuns şi la o declanşare a iubirii în sens pozitiv. Undeva, în „Pateric“, se spune despre un părinte, care, de multă bunătate, nu mai ştia ce-i răutatea, nu o mai putea presupune. Or, la noi, se întâmplă invers. Ne-am schimbat stilul de a vedea lucrurile, de a gândi. Dacă iubirea pură este născută de nepătimire, cel dintâi lucru pe care trebuie să-l avem în vedere este să devenim nepătimaşi, curaţi.

Credinţa are putere schimbătoare în suflet, cum spune Sfântul Isaac Sirul: „Credinţa are putere să zidească fire nouă“, credinţa face rânduială, credinţa statorniceşte în bine. Omul credincios are şi motive speciale de credinţă să rămână în marginile prieteniei, să continue prietenia, să o caute, să o afirme. Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Grigorie de Nazianz erau aşa buni prieteni încât se spune că erau „un suflet în două trupuri“. Şi în viaţa de familie se spune că cei doi formează un trup, şi cineva observa, pe bună dreptate, că aşa cum în trup există două urechi şi un singur auz, doi ochi şi un singur văz, două nări şi un singur miros, două mâini şi o singură lucrare, două picioare şi un singur mers, aşa trebuie să fie şi în viaţa de familie: în doi o unitate, o unitate în diversitate. (arhim. Teofil PĂRĂIAN, Duhovnici români în dialog cu tinerii)