Răspunsuri duhovniceşti: Cum să trăim o viaţă „ecologică“ în Hristos?

Părinte Vasile Tudora, se vorbeşte foarte mult zilele acestea despre mediu şi despre impactul pe care îl are civilizaţia asupra planetei pentru generaţiile viitoare. Ce trebuie să facă un creştin pentru mediu?

Pentru a defini mai obiectiv această idee a fost inventat termenul de "amprentă de carbon". Acest concept este folosit de ceva vreme şi este o măsură oarecum obiectivă a impactului pe care îl producem asupra mediului. Dacă împrumutăm acest termen şi îl altoim teologic, ajungem la un concept care ne poate ajuta să înţelegem mai bine relaţiile dintre noi înşine şi lume. Aşa cum fiecare dintre noi lăsăm în urmă o "amprentă de carbon", în acelaşi mod lăsăm şi o "amprentă de spiritualitate".

Baza înţelegerii implicaţiilor acestui concept stă în următorul pasaj din Evanghelia de la Luca: "Cu neputinţă este să nu vină smintelile, dar vai aceluia prin care ele vin!" (Luc. 17, 1). Acesta este un concept foarte ecologist: nu lăsa în urma ta nimic care poate fi "toxic" pentru altcineva. Urmarea este şi ea pe măsură: "Mai de folos i-ar fi dacă i s-ar lega de gât o piatră de moară şi ar fi aruncat în mare, decât să smintească pe unul din aceştia mici" (Luc. 17, 2). Deşi această modalitate de reeducare poate părea drastică la prima vedere, ajută în mod imediat la înţelegerea implicaţiilor poluării spirituale, prin păcat, asupra celorlalţi.

Chiar dacă poate nu suntem conştienţi, faptele noastre se răsfrâng şi asupra celor din jur. Un profesor care chiuleşte de la şcoală, un părinte care o ţine din petrecere în petrecere, un şef care ia mită pentru promovări vor influenţa cu toţii negativ multe persoane din jurul lor.

Faptele noastre modifică şi climatul spiritual în care trăim?

Da. Păcatul nu are repercusiuni doar asupra sufletului nostru, păcatul nu este doar între mine şi Dumnezeu, ci între mine, Dumnezeu şi toţi cei din jur. Cu cât există mai mult păcat într-o societate, cu atât mai înclinată spre păcătoşenie va fi acea societate. Alfred Kinsley, un controversat psiholog, a spus odată că "păcatul tuturor este păcatul nimănui". Istoria îi dă dreptate pentru că societatea acceptă astăzi lucruri despre care, acum 100 de ani, ne era ruşine să şi vorbim. Cu cât este mai mare amprenta de păcat, cu atât mai negativ impactul său asupra civilizaţiei.

Dar reducerea amprentei de păcat nu implică doar pe ceilalţi, ci pe mine în primul rând. Până la urmă, primul care moare asfixiat de toxinele pe care eu însumi le eman sunt eu.

Ce putem face?

Aşa cum influenţăm negativ lumea, la fel o putem influenţa şi pozitiv. Ca şi creştini nu suntem doar păcătoşi, ci suntem şi "seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată" (I Petru 2, 9). Viaţa oricărui creştin trebuie să fie "pildă credincioşilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa, cu curăţia" (I Tim. 4, 2).

Trebuie să ne trăim credinţa în fapte urmând exemplul lui Hristos căci "credinţa fără de fapte moartă este" (Iac. 2, 20). Credinţa noastră se transmite cel mai eficient celor din jur atunci când împlinim porunca dragostei "să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu" (Ioan 15, 2). Dragostea pe care Dumnezeu ne-o poartă se întoarce la El prin semenii noştri la care ne raportăm în iubirea frăţească. Hristos a venit într-o lume sufocată de păcat. A curăţat-o cu Sângele Său şi a îndumnezeit-o cu Duhul Său cel Sfânt. Ne-a dat o haină a botezului albă ca lacrima, dar ne-a şi lăsat alegerea de a o murdări călcându-I în picioare poruncile, sau de a o păstra neîntinată. Ca iconomi ai creaţiei dumnezeieşti avem datoria sfântă să încercăm să curăţim lumea de păcat, suflet cu suflet, începând cu noi înşine.