Răspunsuri duhovniceşti: Desăvârşirea prin stare permanentă de rugăciune

Părinte, cum se poate ajunge la starea de rugăciune neîncetată?

Între "rugăciunea neîncetată" şi "rugăciunea curată sau mintală" este o strânsă legătură. Aceleaşi puţine cuvinte le foloseşte şi una, şi alta. Nimeni nu poate ajunge dintr-odată la rugăciunea desăvârşită, sau curată, dacă nu s-a obişnuit să aibă mereu pe Dumnezeu în cuget. Pentru ca mintea să ajungă la starea rugăciunii curate, în general spiritualitatea răsăriteană recomandă în primul rând ca lucrarea minţii revărsată spre lumea sensibilă să se întoarcă de la lucrurile din afară în lăuntrul său, spre "inima" sa, spre centrul său, unde, aflându-se, nu mai priveşte spre lucruri, ci spre Dumnezeu. În al doilea rând, mintea trebuie să menţină în preocuparea ei numai câteva cuvinte adresate lui Iisus, adică pomenirea lui stăruitoare.

La Diadoh al Foticeii aceste cuvinte se reduc numai la două, strictul esenţial pentru a ţine gândul la Iisus ca stăpân al nostru: "Doamne Iisuse". Mai târziu la aceste cuvinte s-au mai adăugat câteva, prin care se exprimă cererea generală a milei lui Hristos, sau simţirea necesităţii milei Lui. Cuprinsul obişnuit al acestei rugăciuni este: "Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul". Prin aceasta se cuprinde deodată cu conştiinţa prezenţei lui Iisus conştiinţa propriei păcătoşenii şi a necesităţii de a fi miluit de Iisus. Această rugăciune exprimă un raport al dependenţei omului de mila iubitoare a Persoanei supreme, care este Dumnezeu.

Ce metode putem folosi pentru a avea rugăciunea inimii?

În lumea monahismului răsăritean s-au căutat mai multe metode ce constau într-o sprijinire a efortului minţii de a se întoarce în interior prin anumite procedee în care e angajat şi trupul. Aceste metode nu sunt considerate neapărat necesare, ci doar mijloace auxiliare pentru cei ce nu sunt deprinşi să-şi adune mintea în interior şi să rostească neîntrerupt cuvintele rugăciunii lui Iisus. Cine încearcă să rostească neîntrerupt această rugăciune constată că fără concentrarea atenţiei, cel puţin asupra respiraţiei, nu se poate concentra mult nici în rostirea rugăciunii. Respiraţia cu desfăşurarea ei permanentă de la sine e un fir de sprijin pentru concentrarea atenţiei. Dacă obişnuim să asociem rostirea rugăciunii cu ea, ne va fi uşor să ţinem această rugăciune permanent.

Până la încercarea unor metode, trebuie să ne fi obişnuit însă cu rostirea într-un mod simplu, dar tot mai des, şi cu gândul concentrat, a rugăciunii lui Iisus. Totodată trebuie să fi progresat în eliberarea de patimi şi griji.

Nici în momentul în care începem să aplicăm recomandările metodologice ale părinţilor răsăriteni nu ne aflăm pe cele mai înalte trepte duhovniceşti, deci suntem într-o anumită privinţă începători, dar prin perseverenţă vom putea parcurge anumite faze în calea desăvârşirii.

Rugăciunea din aceste faze încă nu e rugăciunea mintală, ci rugăciunea lui Iisus. Rugăciunea lui Iisus devine rugăciune mintală când nu mai e nevoie de cuvinte, nici de metode, ci mintea e ocupată de ea în mod neîncetat împreună cu inima.

Pe o treaptă înaintată a rugăciunii, renunţând la cuvinte, nu trebuie reţinut decât conţinutul. Ne adresăm lui Dumnezeu şi exprimăm prin însăşi fiinţa noastră lauda adusa Lui, recunoştinţa, smerenia. Această profundă stare emoţională este mai adecvat exprimată de către întreaga fiinţă, dincolo de cuvinte. Este rugăciunea curată, rugăciunea întregii fiinţe care manifestă ieşirea emoţională în afara lucrurilor, în afara gândurilor, în afara sinei proprii, spre întâlnirea cu Dumnezeu.

În starea de rugăciune, această ieşire este trăită în gradul cel mai intens în inimă. În inimă întreaga fiinţă este proiectată în Dumnezeu cu o iubire nesfrşită.