Răspunsuri duhovniceşti: Ortodocşii din Occident se luptă cu deşertul spiritual

Preacucernice părinte Liviu Barbu, în aceste insule de ortodoxie - parohiile înfiinţate în străinătate - se poate trăi credinţa ca într-o ţară majoritar ortodoxă? De ce?

Aş răspunde pozitiv şi negativ în acelaşi timp la această întrebare. Mediul în care trăim aici este foarte diferit de cel de acasă sau cel dintr-o ţară majoritar ortodoxă. Respirăm un aer cu totul diferit. Lumea în care trăim aici este foarte secularizată. Trăim ca într-un vid, un deşert spiritual. Nu avem atmosferă de rugăciune, slujire şi sărbătoare pe care acasă o întâlneşti la tot pasul. Noi trebuie să creăm aceste oaze de credinţă şi ortodoxie. Menţinerea rugăciunii şi a stării duhovniceşti este o lucrare asiduă. Îmi amintesc că, pe când eram mirean, abia aşteptam să vină ziua de duminică, să merg la Sfânta Liturghie, să mă împărtăşesc, ca apoi să mai pot rezista încă o săptămână în tumultul lumii. Lucrurile nu s-au schimbat prea mult nici acum. Majoritatea preoţilor şi a credincioşilor noştri lucrează în timpul săptămânii în locuri care nu au de-a face cu Biserica. Şi mai este şi ritmul nebun al vieţii de aici, în special la Londra, unde toţi aleargă după una şi alta, şi pentru a putea supravieţui trebuie să ţii pasul cu ei. Mulţi credincioşi mi-au mărturisit o slăbire duhovnicească, o uscăciune spirituală care ne afectează pe toţi. Cred că rugăciunea continuă, citirea Scripturii, a cărţilor duhovniceşti şi Sfânta Liturghie ne pot ţine într-o atmosferă duhovnicească.

Totuşi, fiind oarecum izolaţi, în afara relaţiilor cu părinţii, rudele şi prietenii de acasă, avem mai mult timp pentru noi, pentru familiile noastre. Mulţi ne-am descoperit rădăcinile, vocaţia şi credinţa aici printre străini.

Misiunea sfinţiei voastre se limitează doar la ortodocşi?

Nu, suntem misionari prin simplul fapt că ne aflăm aici. Oameni însetaţi de trăire duhovnicească abia aşteaptă să cunoască credinţa cea adevărată. Trebuie să Îl lăsăm pe Hristos să se apropie de aceştia prin noi, prin slujbele noastre, în special Sfânta Liturghie. Dumnezeu are aleşii lui şi pe aceste meleaguri. Şi aş vrea să vorbesc puţin aici despre viziunea îngustă a unora care ne acuză de trădare sau diluarea credinţei noastre doar pentru simplul fapt că ne aflăm aici, slujim în bisericile lor, intrăm în dialog cu ei la diferite ocazii. Cum vor putea cei în mijlocul cărora trăim să cunoască credinţa adevărată dacă îi evităm şi îi respingem? Personal, cred că eretici şi sectari nu sunt cei care s-au născut, datorită unor circumstanţe obiective, într-o anumită credinţă, ci cei care aleg liber să se separe de Biserica cea adevărată. Interpretarea ad litteram a unor canoane, în lipsă de cunoştinţă şi fără discernământ, şi citarea nepotrivită, în afara contextului, a unor aşa-zise cuvinte profetice mai tulbură şi comunităţile noastre.