Răspunsuri duhovniceşti: Pâinea sfântă

Preacucernice părinte Ioan Ioanicescu, cum comentaţi simbolul pâinii din Evanghelia despre înmulţirea pâinilor care se va citi mâine?

În această minune este vorba despre o îndoită hrană: una pentru suflet şi alta pentru trup. Domnul Iisus a dăruit mulţimilor amândouă aceste feluri de hrană. El a propovăduit adevărurile dumnezeieşti şi a hrănit cu ele sufletele ascultătorilor, apoi, văzându-i înfometaţi trupeşte, le-a oferit şi această hrană, în chip minunat. Aşadar, precum trupul are lipsă de hrană, de lumină, de aer, de îmbrăcăminte, tot astfel şi sufletul are foamea şi setea lui. Iar foamea şi setea sufletului le pot astâmpăra deplin adevărul şi credinţa în Dumnezeu. Noi ne rugăm lui Dumnezeu pentru pâinea cea de toate zilele, pentru că viaţa materială, ca şi ordinea în natură sunt sub ocrotirea lui Dumnezeu. Dar Fiul lui Dumnezeu a venit în lume, nu numai pentru a ne ajuta să dobândim cele trebuincioase pentru această viaţă, ci şi pentru a ne face şi pe noi părtaşi vieţii veşnice. De aceea, relatând minunea înmulţirii pâinilor, Sfântul Evanghelist Ioan arată că Mântuitorul a vorbit atunci, nu numai despre pâinea care satură trupul, ci şi despre "pâinea vieţii". "Eu sunt pâinea vieţii", zice Mântuitorul Iisus Hristos. "Eu sunt pâinea care s-a pogorât din cer. Dacă va mânca cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac" (Ioan 6, 48). Prin urmare, pâinea e simbolul vieţii - pâinea vieţii, iar Iisus e simbolul muncii. De aici şi tradiţia de întâmpinare cu "pâine şi sare", cu "pâinea vieţii" şi "sarea pământului".

Şi în tradiţia populară, pâinea are o semnificaţie sacră.

Pâinea nu se aruncă niciodată. E considerată sfinţită, fiind simbolul lui Hristos şi element al Euharistiei. Dacă mai rămânea o îmbucătură de pâine, pe care un copil n-o putea termina, tatăl sau mama îi spuneau: "Mănânc-o toată"! "N-o arunca! E păcat! N-o lăsa, că e sfinţită!" Şi dacă n-o mânca copilul, o mâncau ei. Pentru că trebuia mâncată. Învăţătura aceasta, devenită tradiţie, vine fără îndoială din Scriptură, poate chiar din vremea minunii pe care ne-o relatează Evanghelia de astăzi. După săvârşirea acestei minuni, spune Sfântul Evanghelist Matei, Iisus a urcat în Munte să se roage, poruncindu-le ucenicilor să treacă marea cu corabia. Şi ei au plecat; şi s-a stârnit furtună mare. Iisus i-a ajuns din urmă, venind după ei pe mare ca pe uscat. Nu-i mai rămăsese nici o barcă, şi pe întuneric şi-a folosit şi pentru El, odată, puterea dumnezeiască. Când i-a ajuns, după ce Petru, tot în numele tuturor, a vrut să se încredinţeze că nu văd o nălucă, şi era cât pe ce să o păţească, să-l înghită valurile, pe măsură ce se îndoia, l-au luat pe Iisus în corabie, nu fără a se minuna de mersul pe mare şi de potolirea furtunii, şi a exclamat, ceea ce L-ar fi bucurat să audă şi de la cei 5.000 de bărbaţi, de la femeile şi de la copiii pe care-i hrănise: "Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu eşti Tu!" (Matei 14, 33).

Pr. Ioan Ioanicescu, slujitor la Biserica Obedeanu - "Sf. Împăraţi Constantin şi Elena" din Craiova