Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Evanghelia zilei Răspunsuri duhovniceşti: „Privegherea ne aşază laolaltă cu îngerii“

Răspunsuri duhovniceşti: „Privegherea ne aşază laolaltă cu îngerii“

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Evanghelia zilei
Un articol de: Pr. Ioniță Apostolache - 18 Aug, 2010

Înalt Preasfinţite Mitropolit Irineu, cât de importantă este starea de veghe a sufletului în rugăciune?

Privegherea este un moment pe care Sfânta noastră Biserică ni-l recomandă. Ne îndeamnă Mântuitorul Hristos: "Privegheaţi şi vă rugaţi!", Sfântul Apostol Pavel ne spune că trebuie să ne rugăm neîncetat, înţeleptul Solomon afirmă: "Eu dorm şi sufletul meu veghează". Toate acestea vor să ne arate că privegherea, rugăciunea, această îndreptare a mâinilor noastre către Dumnezeu, au în vedere o stare sufletească deosebită. În această stare de veghe omul trebuie să se arate cu tot dinadinsul preocupat de sufletul său. Privegherea este în mod firesc legată de momentul întâlnirii noastre cu Dumnezeu. Chiar Sfânta Scriptură ne spune să omul care veghează va fi răsplătit de Mântuitorul Hristos la a doua Sa venire. Fecioarele înţelepte sunt modele pe care Mântuitorul ni le-a dat pentru felul cum trebuie să veghem, cu candela aprinsă, ca atunci când vine Mirele să intrăm în cămara de nuntă împreună cu El.

Acest moment, atât de aşteptat pentru sufletele nevoitoare după Dumnezeu, este într-adevăr deosebit de important. Aşadar, privegherea are în conţinutul ei o stare de rugăciune pe care noi trebuie să o exersăm aproape permanent, pe care noi trebuie să o folosim întotdeauna ca sufletul nostru să se obişnuiască cu numele lui Dumnezeu. Dacă ne rugăm doar din când în când, foarte rar, nu ne poate sta mintea la rugăciune. Dacă mintea noastră nu este obişnuită cu repetiţia neîncetată a numelui lui Dumnezeu, atunci nu poate să primească şi să se facă după chipul lui Dumneuzeu. Prin rugăciune ni-L apropiem pe Dumnezeu şi ne facem icoane purtătoare de darurile lui Dumnezeu. Când Dumnezeu vine în apropierea noastră, se aşază întru noi, pentru că Îl chemăm neîncetat la rugăciune, Îl chemăm să vină, Îl chemăm să ne fie aproape. Cu cât străduim mai mult, rugăciunea rămâne în noi. Aşa cum de multe ori, repetând ceva, ne trezim că ştim pe dinafară tot ceea ce am repetat, aşa şi rugăciunea rostită şi repetată în inimă devine o a doua natură a noastră. În felul acesta omul ajunge să fie purtător de Dumnezeu, aşa cum ne spune Sfântul Apostol Pavel: "Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte întru mine". Deci toate aceste momente cuprinse în priveghere, cuprinse în veghea de sine a minţii noastre lucrătoare cu cuvântul lui Dumnezeu, ne pot aşeza laolaltă cu îngeri.

În priveghere, mintea şi inima stau laolaltă...

Cu mintea noastră Îl putem preamări pe Dumnezeu. Este adevărat că întotdeauna mintea este încălzită, este înfierbântată de dorul după Dumnezeu de inimă, pentru că inima este aceea care produce râvna după Dumnezeu. În inima noastră arde dragostea de Dumnezeu. Întotdeauna inima răspunde cuvânt bun. Ea se roagă în permanenţă împreună cu mintea, fiind întărită de voinţă, pentru că voinţa este aceea care dă putere. Aşadar, în priveghere noi suntem împreună cu Dumnezeu, aşa cum spune cântarea bisericească: "...ridicarea mâinilor mele, jertfa de seară, auzi-mă Doamne" sau "Dintru adâncuri am strigat către Tine Doamne, auzi glasul meu!". Toate cuvintele psalmistului şi toţi psalmii laolaltă nu sunt altceva decât rugăciuni şi cântări de priveghere prin care Îl lăudăm şi ne apropiem de Dumnezeu pentru a-I plăcea Lui. Cea mai frumoasă jertfă pe care omul o poate aduce lui Dumnezeu este imnul de laudă. Într-adevăr acest murmur al inimii noastre transformat în poezie, transformat în laudă adusă lui Dumnezeu, în care se află conţinutul dincolo de logică al unei gândiri pământeşti. Cântecul merge mult mai sus decât discursul. Se aşază direct în ceata sfinţilor şi intră într-o armonie dumnezeiască. Noi suntem făcuţi ca un imn, ca o muzică. Dumnezeu când ne-a făcut pe noi a cântat: "Când am făcut cerurile lăudatu-M-au toţi îngerii Mei", aşa cum spune dreptul Iov. Deci am fost alcătuiţi de Dumnezeu în această cântare, în această priveghere, pentru a aduce la rândul nostru cântare de laudă Creatorului ceresc.