Răspunsuri duhovniceşti: Puterea rugăciunii personale

Preacucernice părinte Vasile Gavrilă, cât de folositoare şi puternică este rugăciunea simplă, pe care omul o spune potrivit necazului său, faţă de cea a rugăciunilor scrise, statornicite de Biserică în cărţi?

În comuniunea lui cu Dumnezeu, omul se manifestă în funcţie de starea lui lăuntrică, şi mai întâi de toate deprinde în Biserică din practica şi rugăciunea Bisericii. Rugăciunea din Biserică, pe care o găsim în cărţile de rugăciuni, reprezintă rugăciunea sfinţilor, pe care ei au alcătuit-o, au spus-o şi au folosit-o în desăvârşirea lor. Prin folosirea acestei rugăciuni, omul intră în comuniune cu sfinţii, pentru că ne rugăm împreună cu sfinţii care au alcătuit rugăciunea.

Dar mai este şi o altă modalitate de adresare a omului către Dumnezeu, în rugăciune: rugăciunea directă, simplă, pe care omul o face în durerea, în frământarea sau în bucuria lui. Aceasta este rugăciunea care ţâşneşte dintr-o nevoie, dintr-o suferinţă şi din dorinţa omului de a intra direct în comuniune cu Dumnezeu, exprimându-şi starea lui lăuntrică. Din acest motiv, de multe ori, această rugăciune pe care omul o spune direct, prin cuvintele lui, prin cuvinte simple, fără alcătuiri sau formule liturgice, este foarte puternică, pentru că este, de fapt, expresia sufletului său şi, mai mult decât atât, în această rugăciune, omul poate să fie conectat direct la comuniunea cu Dumnezeu. Omul este foarte atent, iar între el şi Dumnezeu nu intervine o alcătuire care nu-i aparţine.

Este greu pentru om să-şi însuşească rugăciunea altcuiva şi să o trăiască aşa cum ar putea să trăiască şi să simtă propria lui rugăciune; însă atunci când omul foloseşte cuvintele lui, când strigă din adâncul sufletului, este mult mai atent, pentru că rugăciunea este mult mai firească. În plus, această rugăciune nu poate deveni formală pentru că este expresia trăirii de moment a fiecărui om în parte şi, astfel, omul se înfăţişează în faţa lui Dumnezeu aşa cum este el. De multe ori, oamenii spun rugăciunile scrise, pe care Biserica ni le pune la îndemână, în momentele pe care le consideră potrivite; pe când rugăciunea directă ţâşneşte din inima omului în momentul în care omul are cea mai mare nevoie de Dumnezeu. În acest sens, putem spune că omul strigă la Dumnezeu "atunci când este în fundul gropii". Când a căzut, nu aşteaptă să se ridice, să se remedieze, să se aşeze şi să găsească momentul cel mai prielnic pentru a intra în legătură cu Dumnezeu. Dimpotrivă, el strigă atunci când este pe fundul gropii, iar această rugăciune îl pune pe om în comuniune directă cu El. Acesta este un mare avantaj al rugăciunii directe, fiindcă realizează comuniunea profundă cu Dumnezeu, o comuniune care se altoieşte pe durerea omului, pe căutarea lui, pe frământările lui şi pe bucuriile pe care omul le are.