Răspunsuri duhovniceşti: Puţină osteneală, veşnică odihnă!

Preacuvioase părinte, care este înţelesul duhovnicesc al Vinerii Mari?

În Sfânta şi Marea Zi Vineri din săptămâna Sfintelor Patimi prăznuim, după cum învaţă şi rânduielile Triodului, sfintele, mântuitoarele şi înfricoşătoarele Pătimiri ale Mântuitorului Iisus Hristos, scuipările, lovirile peste obraz, pălmuirile, insultele, batjocura, îmbrăcarea porfirei mincinoase, crucificarea şi moartea Domnului. Se mai face, de asemenea, pomenire de mărturisirea mântuitoare făcută pe Cruce de tâlharul cel onest care a recunoscut dumnezeirea Lui, acolo, pe muntele Golgota.

Urmărind de multă vreme să-L prindă în cuvânt, mai-marii poporului şi arhiereii au găsit în Iuda, ucenicul viclean şi trădător, o slugă iubitoare de arginţi, care preţuia mai mult banul decât Învăţătorul. L-a vândut pe "Cel fără de preţ", L-au prins şi L-au dus să-L judece. Pilat, guvernatorul roman al provinciei, L-a întrebat pe Hristos dacă este Împăratul iudeilor. "Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta" - a fost răspunsul pe care l-a primit vremelnicul demnitar.

Reprezentantul puterii romane a recunoscut că nu găseşte nici o vină în El şi a încercat să-L elibereze. A fost însă preferat Baraba, un vestit făcător de rele, iar Hristos, Împăratul Cel fără de moarte, a fost dus să fie răstignit.

Într-o umilinţă greu de reprodus în cuvinte, Fiul lui Dumnezeu Şi-a purtat Crucea pe uliţele strâmte ale Ierusalimului, a fost biciuit, încununat cu spini, scuipat şi înjosit.

Celui care făcuse altora numai bine I-a fost răsplătit cum nu s-a întâmplat vreodată în zbuciumata istorie a umanităţii.

Domnul a fost răstignit în ziua a şasea a săptămânii (vineri), aducându-ne aminte că la momentul creaţiei omul a fost făcut în ziua a şasea. Mântuitorul a fost răstignit în ceasul al şaselea din zi, după cum şi Adam, în acelaşi timp, a luat cu mâinile sale fructul din pomul oprit şi apoi a murit. A fost răstignit în grădină pentru că şi Adam a călcat porunca în Grădina Raiului. Unii Părinţi ai Bisericii afirmă că în aceeaşi grădină a fost aşezat şi craniul lui Adam. Deasupra lui s-au pus multe pietre, iar locul se numea de demult "al căpăţânii" sau "pardosit cu pietre", în evreieşte Gavata.

Cum trebuie să ne comportăm în această Sfântă Zi?

În această zi, comportamentul nostru se cuvine să fie asemenea tuturor fiilor Bisericii, care în decursul veacurilor L-au însoţit pe Domnul Cel ce S-a răstignit pentru noi şi pentru a noastră mântuire.

Este o zi de post negru, ajunare desăvârşită, rugăciuni multe şi meditaţie (reflecţie) profundă. Încă din perioada de început a creştinismului, împăratul şi înalţi dregători de la Curte participau la "Ceasuri", alcătuiri din psalmi, rugăciuni şi cântări, numite "Împărăteşti", citite chiar de conducătorul imperiului, înveşmântat cu haine modeste, ca un semn al smereniei. Urmau apoi scoaterea "Epitafului" şi venerarea lui, iar seara târziu, "Denia Prohodului", cu înlăcrimate cântări pentru "Mirele Bisericii". Asemenea Arimateanului, lui Nicodim şi altora care au rămas fideli Mântuitorului, îl însoţim de la Golgota la mormântul săpat în stânca muntelui, plângându-L pe Cel care a adus bucurie şi viaţă veşnică lumii.

În această Sfântă Zi nu se săvârşeşte nici o Sfântă Liturghie pentru că Însuşi Mielul lui Dumnezeu se jertfeşte.

Paradigmatică pentru vieţuirea unui creştin în această perioadă este istorisirea părintelui Protosinghel Petroniu Tănase († 22 febr. 2011) despre mama lui: "În Joia Mare a plecat de dimineaţă de acasă, iar când s-a întors şi am întrebat-o, am aflat cu mare surprindere că fusese la o vecină bolnavă, îi dusese un dar şi-i spălase picioarele în amintirea smereniei Domnului de la Cină. "Domnul Hristos să spele picioarele ucenicilor, şi eu să nu fac nimic pentru El? Am făcut şi eu măcar atâta, am spălat picioarele Mărioarei lui Gavril, care zace în pat, şi i-am tras o pereche de colţuni noi în picioare." În Vinerea Mare, toată ziua a fost cu ochii înlăcrimaţi. "Când mă gândesc - îmi spunea ea - câte a îndurat Domnul Hristos pentru noi, îmi vine să plâng şi să răcnesc de durere"."

Aşadar, ziua aceasta este şi a slujirii celor bolnavi, singuri şi uitaţi de semenii lor, ştiind că împreună cu ei suferă, până la sfârşitul veacurilor, Hristos.

Sfânta şi Marea Zi Vineri este o zi a suferinţei. Dar cum putem noi simţi această suferinţă la 2.000 de ani de la acele evenimente tragice? Mai sunt înţelese astăzi Patimile Mântuitorului de către omul modern?

"Vinerea Sfintelor Pătimiri", "Vinerea Mare", "Vinerea Scumpă" sau "Neagră" este o zi mohorâtă, tristă şi grea pentru fiecare creştin. La aproape 2.000 de ani de la acel 14 Nisan, momentul este privit în mod diferit. "Până la Învierea Domnului se face noapte în lume..."

Se remarcă în primul rând ceata celor recunoscători, rămaşi fideli Mântuitorului prin viaţa şi trăirile lor. Ei se aseamănă fecioarelor înţelepte din Evanghelie care-şi împodobesc candelele şi străbat labirinturile întortocheate ale acestui veac, îndreptându-se către "Cămara cea împodobită".

Alţii slujesc, deopotrivă, celor spirituale şi celor materiale. Legaţi mult de lumea aceasta, nu sporesc în virtuţi, îşi împletesc "viaţa" cu "ţărâna" şi privesc rareori spre Cer. Sunt, din păcate, mulţi dintre noi care-L uită pe Dumnezeu şi nu-şi mai amintesc de jertfa Sa de pe Cruce.

Astfel de oameni cer ca icoanele şi crucifixele să fie scoase din şcoli şi instituţii publice, se opun construirii catedralelor şi bisericilor, găsesc pricini de tulburare, se ascund în spatele cuvintelor, "seamănă vânt şi culeg furtună". Nu caută prietenia Stăpânului şi a sfinţilor Lui, ci a himerelor şi întunericului. Neavând "ochi luminaţi", văd totul în negru şi devin, fără să se poată reabilita, "fii ai pierzării".

Cum ar trebui să primească creştinul bucuria Învierii ca finalitate a Patimilor Mântuitorului?

După tristeţea îngropării Domnului, răsare vestea cea aducătoare de biruinţă a Învierii Domnului. Îngerul strălucitor trimis din înaltul Cerului a prăvălit piatra cea mare de la uşa mormântului şi le-a vestit dis-de-dimineaţă femeilor mironosiţe că Învăţătorul şi Domnul a biruit moartea. Bucuria purtătoarelor de aromate s-a răspândit degrabă în cetatea Ierusalimului şi în ţinuturile dimprejur.

Lumina Învierii şi biruinţa asupra morţii reprezintă astăzi, cum a fost mereu, marea bucurie a creştinilor. Învierea Domnului ne încredinţează că moartea noastră nu este o finalitate. Aşadar, moartea poate fi învinsă.

Dacă Domnul a înviat, înseamnă că vom învia şi noi în ziua aceea.

Marii Părinţi ai Bisericii au trăit mereu în această lumină a Învierii, spuneau şi altora când se întâlneau: "Hristos a înviat, bucuria mea!", nu doar în perioada pascală şi vorbeau întotdeauna despre veşnica Împărăţie a iubirii lui Dumnezeu, Cel în Treime.

Cu multe zile înainte de Sfintele Pătimiri, Mântuitorul a prevestit încercările, batjocoririle, crucificarea şi moartea, dar a subliniat că El va învia a treia zi.

Învăţătorul lumii - Dumnezeu adevărat fiind - a stricat legătura morţii şi a revenit la viaţă, nu pentru a muri din nou, aşa cum s-a întâmplat cu prietenul său Lazăr, ci pentru a se înălţa la Cer, de-a dreapta Tatălui, de unde venise ca să ne înalţe şi pe noi pământenii, întru netrecătoare bucurie alături de Cel care ne-a creat.

Învierea este momentul marilor trăiri creştine. Nu-i doar o sărbătoare petrecută în jurul meselor îmbelşugate, a "iepuraşilor" sau a obiceiurilor diversificate promovate de adevărata "industrie de consum" apărută în preajma Sfintelor Paşti sau a Crăciunului. Nu. Învierea înseamnă, de fapt, ceva mult mai profund. Este o trăire inefabilă, o stare care ne desparte de efemer şi ne înalţă în altă "Împărăţie", dacă ne-am împodobit, din vreme, candelele despre care vorbesc Evangheliile.

După întristarea Pătimirilor ne aşteaptă ceea ce a făgăduit Biruitorul morţii. Puţină osteneala, veşnică odihnă!

Aşadar, bucuraţi-vă, iar lumina sărbătorii să nu se împuţineze vreodată. Cu ea să călătorim, când va fi poruncă, în Împărăţia luminii veşnice. (Diac. George Aniculoaie)

@Aşteptăm propunerile

dumneavoastră la adresa redacţiei şi la george.aniculoaie@ziarullumina.ro